3 decembrie 2013

Sirius







Lui Rocky



Uite-i că vin! Sînt patru: bărbatul, femeia şi doi copii. Ai lor, fireşte. Cine s-ar încumeta să urce muntele, pe cărări întortocheate, cu progeniturile altora? Progenitură, un cuvînt reţinut de la Stăpîn. Ca multe altele. Nu degeaba fusese atîţia ani asistentul lui, cum îi plăcea să spună. 
Vieţuia singur. Stînele erau departe şi nici n-ar fi cutezat să se avînte pînă acolo. Aici urcau rar semeni de-ai lui. 
Uite, grupul a ajuns la cabană. Încă nu l-au zărit. Oricum, primii care o vor face, vor fi copiii. 
Străinii au deschis şi au intrat. Întîi bărbatul, inspectînd interiorul cu ochi de fals expert. Femeia, cam îmbufnată probabil fiindcă fusese nevoită să urce atîta per pedes, îl urmă. Copiii se fugăreau unul pe celălalt rîzînd.
- Copii, veniţi înăuntru, se auzi glasul bărbatului. Să vă alegeţi paturile.
Vrînd-nevrînd, aceştia l-au ascultat şi au dispărut în prima încăpere, fără să se potolească.
Stătea pitit în iarba din stînga cabanei. Trebuia să se lase descoperit încetul cu încetul, cu grijă, altfel o să-l alunge. Ei nu ştiau că aici e paradisul lui. A-i speria însemna o altă perioadă de foamete. Da. În curînd o să simtă miros de fum şi carne prăjită pe grătar. Lemnele fuseseră tăiate şi stivuite frumos de un necunoscut acum trei zile. Îşi amintea exact, deoarece atunci mîncase ultima oară. Vorba vine, mîncase. 
Cei dinăuntru păreau oameni blînzi, iubeau copiii. Păcat că nu aveau şi căţel. Chiar aşa, ce familie! Să nu aibă un căţel! Unul mic, nesuferit, dar să fie. Poate nu-l luaseră cu ei. Ei, cum să laşi acasă, singur, un biet căţeluş, tocmai în excursia de week-end. E inadmisibil. Gradul de civilizaţie al unei naţiuni se vede din respectul faţă de cîini, susţinuse adesea Stăpînul. Mă rog, Stăpînul spunea faţă de animale, însă el o adaptase la specificul situaţiei.
Adia un vînticel cald, era abia începutul verii. A oftat. Încă supravieţuia. Pînă la iarnă, cînd muntele se va goli de turişti, o să trăiască din resturi. 
Uşa cabanei se deschise, o fetiţă cu obrajii din două jumătăţi de măr roşu păşi peste prag şi, rîzînd, se aruncă în iarbă. Se rostogoli de cîteva ori, apoi rămase încremenită. Îl observase.
- Tată! Tată! Un cîine mare şi alb!
- Hai, Mery, iar minţi! îi strigă femeia din cabană. Un urs polar, un lup n-ai văzut? Ce să caute un cîine în pustietatea asta unde ne-a adus tatăl vostru? 
- Dar acum nu mint! accentuă fetiţa. E un cîine mare şi alb, parcă e din zăpadă. Juuur! (Animalul s-a bucurat auzind că încă îşi păstrează prospeţimea blănii)
Tatăl şi fratele fetiţei se iviră îndată şi îl priveau nehotărîţi.
- Măi, să fie! exclamă bărbatul. Chiar aşa. Nu vă apropiaţi copii, o fi turbat. Să încercăm cu o bucată de pîine, poate o ia şi pleacă. Iubi, îmi aduci un aliment, ceva, te rog?
Femeia apăru tîmpă în cadru uşii. Era prea tînără să fie mama copiilor, avea cam douăzeci de ani, suplă, blondă, pieptoasă, cu genunchii numai buni să-ţi odihneşti botul pe ei, seara, lîngă şemineu. 
- Mai terminaţi, dragă, cu…
Văzînd cîinele se opri locului, ascunzîndu-se în spatele bărbatului. 
- Vai, iubi, nu e periculos?. Poate are rabie. purici. Mai bine să-l urmărim din interior, hotărî ea ţuguindu-şi buzele. Un gest care desigur însemna „uite unde m-ai adus”. 
La insistenţele blondei, s-au baricadat în cabană. Cîinele ştia că îl spionau din ochiul pătrat al ferestrei. 
Auzi, turbat! De unde să intuiască sărmanii excursionişti că în faţa lor se afla însuşi Sirius, cîinele doctorului C.D., savant notoriu, decedat în primăvară? Alias Stăpînul. 
Stăpînul, ce suflet de om! Ce minte dezgheţată! Cît îi mai vorbea! Trăiseră alături şapte ani. Nicicare nu aveau rude. Întotdeauna, cînd Stăpînul nu muncea în laborator sau nu avea cursuri la universitate, veneau aici, la cabană. Stăteau pînă noaptea tîrziu, priveau cerul. Vezi, tu, Sirius, îi spunea Stăpînul mîngîindu-l, în curînd o să-mi vină rîndul să urc la stele. Şi dacă tot vorbim de stele, numele tău e nume de stea, să ştii. Sirius, cea mai strălucitoare stea ce se vede, cu ochiul liber. O stea de început de vară. Da, nu te mira! E de două ori mai strălucitoare decît Canopus, cîntată de poeţi. "Mai întîi steaua Canopus / cea mult galbenă o ling / ce sărată e, mi-e sete / şi ce friguri tari mă ning…" declama Stăpînul. Ce voce!
Anul acesta, fiind bolnav Stăpînul, s-au refugiat mai devreme la munte. Medicii îl sfătuiseră să se pensioneze.! Încă nu se ridicase zăpada. Cîtă frumuseţe! Cabana mirosea a foc proaspăt, a inimă de om şi de cîine. 
Apoi, într-o dimineaţă, a lins, ca de obicei, mîna Stăpînului, să-l trezească. Răceala ei l-a înfiorat. Stăpînul murise. El, Sirius, aflase ce e moartea, întîmplător. Peste multe zile au venit să ia cadavrul. Oameni mulţi, nu-i cunoştea, dar crede că aveau sufletul mai negru decît cerul gurii de cîine, căci, atunci cînd a vrut să-şi însoţească Stăpînul, l-au alungat cu pietre. Cu pie-tre! Uite-aşa a rămas abandonat aici, la cabană. A răbdat, a trăit mai mult cu apă decît cu mîncare.
- Iubi, e inofensiv, nu vezi…încercă bărbatul să-şi convingă însoţitoarea. Ieşiseră din cabană şi se holbau, suspicioşi, la cîine. Deodată, din grup se desprinse, curajos, fetiţa, Mery, şi pînă să o poată opri cineva întinse mînuţa şi îl mîngîie pe creştet.
- Mery! strigară ceilalţi trei într-un glas.
Sirius se înmuie tot, de la moartea Stăpînului nu îl mai mîngîiase nimeni. Dădu din coadă şi se aşeză cu botul pe labe. Traşi de mînecă de îndrăzneala fetiţei, s-au apropiat şi ceilalţi.
- Vai, ce hămesit e săracu’, cine să-l hrănească în sălbăticia asta, îl căină blonda. 
- Lasă, dragă, nu sîntem la Polul Nord. Trec oameni şi pe aici, îi replică bărbatul. O fi rămas de vreun grup de turişti…
Aşadar, fiorosul patruped s-a transformat cît ai zice „ham” în compătimitul căţeluş al tuturor. Bărbatul l-a îndopat cu carne (evident, Sirius a avut precauţia să-şi îngroape ici-acolo resurse pentru alte mese); copiii, Mery şi fratele ei Vic, l-au periat şi l-au botezat Fulg-de-Nea, (auzi, Fulg-de-Nea, pe el, Sirius, strălucitorul; ce ar mai rîde Stăpînul dacă ar auzi-o!). Ba chiar a avut şansa de a-şi odihni botul, seara, pe genunchii înroşiţi de foc ai blondei. Un singur lucru l-a întristat: oricîte lacrimi şi rugăminţi au risipit copiii, tatăl lor nu s-a lăsat nicidecum înduplecat să ia acasă căţelul. Avea voie, totuşi, să-i însoţească pînă jos, în sat, unde parcaseră maşina. Mai departe, nu! Dacă aparţine cuiva din împrejurimi? E ca şi cum l-ar fura…
În noaptea aceea a dormit aşa adînc încît puteai să-i tai coada şi tot n-ar fi simţit. Ca în vremea Stăpînului.
Dimineaţa, Sirius a cumpănit dacă să-i urmeze sau nu şi a hotărît că ar fi potrivit să o facă. Le-o datora cu prisosinţă, mai ales fetiţei care încă insista, deşi inutil, să-l adopte. 
Drumul, destul de lung, îl parcursese de nenumărate ori, dar numai în compania Stăpînului. I se părea ciudat să-i urmeze acum pe aceşti oameni. De fapt, fără Stăpîn, calea părea alta, străină, deşi recunoştea fiecare piatră şi fiecare copac lîngă care ridicase piciorul.
Au ajuns în sat pe întuneric . El şi Mery s-au despărţit cu greu unul de celălalt ca o fată de iubitul ei care pleacă la război
- La revedere, Fulg de Nea! Te iubesc! Venim şi altădată.
Maşina a pornit. Sirius ar fi putut să se arunce sub roţile ei şi i s-ar fi terminat toate necazurile. Nu avea atîta curaj. Pe deasupra, ar fi îndurerat-o cumplit pe Mery, care, sigur, şi-ar fi acuzat tatăl de neatenţie. Oamenii au fost buni cu el, nu merită o asemenea răsplată. Poate altădată, dacă se hotărăşte, aşteaptă o maşină neutră, deşi trec rar prin zonă. 
Hai. La drum, înapoi. Păşea îngîndurat. Putea întîrzia la cabană pînă cădea prima zăpadă a anului. Apoi?
Gînduri şi gînduri. Oftă. La ieşirea din sat îi aţinea calea o haită de cîini. Semăna cu o constelaţie de corpuri cereşti stinse. A încercat să se strecoare printre ei, nepăsător. I-au barat drumul mîrîind. La o adică, se lupta, ce avea de pierdut? Cîţiva tot zdrenţuia. 
Primul s-a repezit un dulău negru, bălos, cu urechile muşcate.(Îl mai întîlnise şi înainte. Atunci doar lătra după maşina Stăpînului). Apoi, ceilalţi. Chelălăieli, sînge, praf. Durere. Parcă un bolovan se desprinsese din munte şi îi trecuse peste şira spinării.
Oamenii au ieşit la porţi speriaţi, huiduind. Ce mai rămăsese întreg din haită a luat-o la goană prin grădini.
El, în mijlocul drumului, nemişcat. Acum ştia ce e moartea. Dintr-odată, a văzut clar chipul Stăpînului, mîna acestuia i-a intrat în piept, i-a scos inima şi a aşezat-o în cer, alături de a lui. Să miroase şi acolo a foc proaspăt, a inimă de om şi de cîine.



                                                                      * * *



Nu departe, într-o maşină decapotată, o fetiţă se gîndea, cu lacrimi în ochi, la Fulg de Nea al ei. Îşi lăsase capul pe spate şi privea cerul. Deodată, una dintre stele a lucit mai tare decît toate celelalte şi a orbit-o.
- Tată! Opreşte acum! O s-o pierd din ochi!
Mery a ieşit din maşină şi, cu degetul ei grăsuţ, a arătat în sus:
- Ce stea luceşte acolo?
Bărbatul a luat-o în braţe, a sărutat-o pe frunte şi i-a răspuns:
- E steaua Sirius, Mery. Cea mai strălucitoare dintre stele.
- Steaua Sirius, cea mai strălucitoare dintre stele, a repetat fetiţa. Şi e departe?
- Da. E departe, i-a răspuns tatăl.









Funia







- Ascultă-mă pe mine, cauţi o bucată de sfoară, de funie, ce găseşti, o strîngi bine la un capăt, să nu se deşire, pîndeşti omul pînă adoarme, da’ vezi să nu te simtă şi să se deştepte că-i zadarnic, întinzi funia pe lîngă el, cît e de lung, şi îl măsori din creştet pînă-n tălpi. Omului, cînd se odihneşte, i se lungesc oasele şi muşchii, am auzit că şi cînd moare e tot aşa, atunci îi afli adevărata statură, nu lipit de tocul uşii. Pe urmă, înnozi funia la celălalt capăt, la măsură, dar exact la măsură, şi o ascunzi în buzunar. Te scoli la miezul nopţii, te duci în grădină, sapi o groapă, o pui acolo şi o astupi cu pămînt. Ai grijă să nu te vadă nimeni, că de te vede, te-ai chinuit degeaba. N-are efect! Dacă ăla, măsuratul, nu moare pînă-n Postu’ ăl Mare, să nu-mi spuni mie pe nume! Am auzit că altora le zideşte umbra…
- Hai, bă, nea Gogule, dai cartea sau ai înţepenit? Că, uite, ajungem şi nu apuc să recuperez din pierdere. Mai lasă-le dracu de poveşti, că dacă ar fi aşa uşor cum spui dumneata, n-ar mai avea omul duşmani. Ar cumpăra un colac de frînghie din tîrg şi gata! 
- Nu mă crezi? Bineee! ripostă apostrofatul. Hai să încercăm. Te oferi de bunăvoie?
- Ţi-o dau pe soacră-mea, că şi aşa te-ai ţinut cu ea în tinereţe, răspunse mustăciosul. Hai, jucăm? Domn’ învăţător, merge încă o tură, nu? Tăiaţi?
Am tresărit. Tînărul mustăcios mi-a vîrît sub nas pachetul de cărţi. Am întins o mînă somnambulă şi am tăiat. Jucam în scîrbă, gîndurile îmi erau răsfirate. Totuşi cîştigam.
- Ooo, domn’ învăţător e în formă azi, nu glumă! am auzit vocea unuia dintre tovarăşii mei de navetă. Aşa ceva mai rar: are noroc şi la şeptică, şi în dragoste, adăugă el făcînd cu ochiul celorlalţi cartofori. 
Mi-a venit să-l pleznesc, n-ar fi ripostat. Dealtfel, îl avusesem elev, la şcoala din sat, înainte să fiu transferat în oraş. M-am abţinut cu greu.
Trenul lenevea într-o haltă, prilej de alte cîteva jocuri. Ţignalul ceferistului mi-a desfundat urechile. Şapte şi jumătate, la opt ajungem. 
În gară, le-am strîns mîinile jupuite de var şi am pornit alene spre şcoală. 
- Şi zici aşa, nea Gogule, bagi funia în pămînt, intră şi omul după ea cît ai clipi…, a răzbătut pînă la mine glasul zeflemitor al mustăciosului.
- Intră în mă-ta! l-a înjurat celălalt.
Rîsul navetiştilor se auzea din ce în ce mai slab, absorbit de pîlnia neîndestulată a oraşului. 





                                                                           ***



Ce dracu’ mă reped ca viţelul la jgheab, sunt om în toată firea! Trebuie să cumpănesc, să caut dovezi fără cusur, fapte neîndoielnice, nu bănuieli firave care îmi aţîţă imaginaţia făcîndu-mă să turbez. Astăzi nu ţinusem ultima oră, cea de sport. Aşadar, n-am mai stat după tren, m-am întors acasă cu ocazia, cum rareori procedam.
Era abia unu după-amiază. Soarele se lupta cu un nor în formă de taur şi părea că nici unul dintre cei doi potrivnici nu intenţiona să cedeze. Sătenii mă salutau, îmi dădeam seama după mişcările buzelor, căci nu-i auzeam, parcă un pocnet de puşcă îmi înfundase urechile. Un singur gînd mă domina: îl voi găsi iar acolo pe inginer? 
Da. Inevitabil ca buricul noului născut. 
Am trecut pragul birtului.
- Bună-ziua, domnule învăţător, m-a întîmpinat inevitabilul coborîndu-şi ceaşca de cafea de la gură. Cafea în miezul zilei! Hm!
Cîteva secunde, tăcerea a atîrnat de tavan ca o hîrtie de prins muşte, vara.
- Bună-ziua, am răspuns scurt.
După tejghea, Ana ştergea migăloasă un pahar, privind prin el către lumină, cum faci cu oul să vezi dacă are sămînţă sau nu înainte de a-l pune sub cloşcă.
- Ai ajuns mai devreme, observă femeia punînd paharul pe tavă. 
- Am! i-am replicat întorcîndu-mă către masa unde celălat îşi sorbea liniştit băutura. 
- Domnul inginer te caută în problema aia, a voastră, mă informă ea cu naturaleţea pisicii cînd îţi toarce, indiferentă, pe genunchi.
- Aşa e, domnule învăţător, începu acesta. Bănuiam că veţi trece pe aici, aşa încît mi-am permis să vă aştept. Vorbea rar, alegîndu-şi cuvintele. 
- Situaţia e din ce în ce mai gravă, urmă inginerul. Dar de ce nu luaţi loc?... Mă rog, cum poftiţi…Precum vă relatam, situaţia comunei e inadmisibilă. Acest primar incompetent, depăşit, neocomunist, un politruc de modă nouă, nu altceva, pur şi simplu ne sfidează. Pe noi, intelectualii, în primul rînd! Acţiunile lui în aparenţă haotice, sunt îndelung elaborate, fac parte dintr-un plan uriaş de sărăcire a…
A trecut o maşină cu toba spartă şi i-a acoperit vocea. Nu l-am mai ascultat. Mă uitam fix la el, dar nu-l auzeam. Ca în faţa unui televizor cu sonorul oprit. Ştiam ce hram poartă, individul. Nu era prima oară cînd îmi propunea acest tîrg. Pe scurt: intenţiona să candideze la primărie, (din partea nuştiucărui partid) şi să-l schimbe pe actualul primar. Ce rol aş fi avut eu, apolitic recunoscut, în această afacere? Simplu. Fiind aproape douăzeci de ani învăţătorul satului, respectat şi iubit de întreaga suflare (spunea el), era suficient să vorbesc alegătorilor indicîndu-l pe el drept salvatorul comunei. Cu ce mă alegeam? Şi mai simplu: mi se oferea, pe tavă, postul de director- adjunct al şcolii din oraş. Nu e posibil director plin, se scuza candidatul, acela e numit politic. Ori, poate vreau…
Între timp, fereastra birtului se mai luminase, pesemne soarele învinsese în încleştarea cu duşmanul său, norul în formă de taur. Cu asemenea vorbe fără miez o fermecase inginerul pe Ana? Am înghiţit în sec. Sînt nebun. Cum să se întîlnească, pe furiş, Ana, cu măscăriciul ăsta electoral? Ce să vadă la el? Înalt, deşirat, lumea îl poreclise Aţă, nici măcar nu avea obrazul curat, ci denivelat ca un fund de oală veche de pe care sărise, pe alocuri, smalţul. Era, ce-i drept, mai tînăr, cam de vîrsta ei. 
Neîndoielnic, mă înşelam. Sau?
Încercam să scap de incertitudine asemenea unui animal care vrea să-şi înţarce puiul, însă acesta se repede mereu la sursa sigură de hrană. Dar jocul trebuia să înceteze odată şi odată.
- …şi dacă noi, dumneata şi cu mine, intelectualii, nu punem punctul pe i, atunci cine să-l pună? Beţivii ăştia? îşi încheie logoreea inginerul întinzîndu-şi bărbia spre raftul cu sticle. Ei, ce spuneţi?
- Mai vedem, am răspuns lapidar.
- Mereu mă amînaţi, domnule învăţător. Timpul trece, angrenajele ruginesc şi se rup dacă nu sunt unse cînd trebuie, zise el cu reală amărăciune, accentuînd ultimele cuvinte.
Aşteptam să se ridice şi să plece. Înţelese şi se conformă.
- Mi-a făcut plăcere discuţia, domnule învăţător. (Care discuţie, vorbise numai el). La revedere, stimată doamnă. Vă las să chibzuiţi aşa, în familie. Mai trec,,,
Ana a dat din cap. Eu am fost nevoit să-i strîng mâna. O mînă rece şi lipicioasă care poate se încălzise de atîtea ori, ca o şopîrlă adormită la soare, pe pîntecul neveste-mii. 




                                                                       * * *



Se apropia miezul nopţii. Răsuflarea femeii adormite, subţire ca firul de păianjen, mă înfăşura, strîngîndu-mă uşor. Mă hotărîsem să acţionez, nu mai puteam răbda. Mă durea pieptul, îmi închipuiam că inima arăta ca o creastă însîngerată de cocoş, după o bătaie, în curte, cu rivalii.
Stăteam pe marginea patului, ascultam somnul Anei, cînd curat, cînd învăluit într-o ceaţă sfărîmicioasă. Aş fi vrut să ştiu ce visează. Poate mi-ar fi fost mai uşor să înfăptuiesc ceea ce îmi propusesem. A lătrat un cîine, am tresărit. Funia se udase puţin de atîta frecat între degete. Am surîs: aşa cum dormea, pe burtă, femeia părea într-adevăr mai lungă decît în realitate. M-am apropiat, am întins funia de-a lungul ei, am retezat-o la măsură. Urma să o înnod. Am ezitat: o înnod întîi la cap sau întîi la picioare? La picioare mi-am zis, că aşa e scos mortul din casă, cu picioarele înainte. Am retezat capetele rămase, am strîns funia colac, am mai privit-o o dată pe Ana, parcă îi ţineam în mînă restul vieţii. Am deschis uşa să ies. Aceasta a scîrţîit compromiţător. Femeia s-a mişcat în aşternut şi s-a întors cu spatele înspre mine într-un gest de inconştientă sfidare.
Afară era răcoare. Cîntau greierii. Cri-cri, cri-cri, mereu aceeaşi partitură scurtă, parcă un dirijor foarte exigent îi tot punea să o exerseze, deşi ei şi-o însuşiseră demult. Am luat o cazma şi m-am dus pe răzor. Am privit împrejur. Nimeni. Am săpat cît să intre funia. Dar stai!. Funia trebuia îngropată colac sau întinsă? Vezi, asta nu specificase navetistul. Am ezitat o clipă. La dracu! Prea eram perfecţionist!
Am astupat locul, am pus brazdele înapoi să nu se cunoască urmele şi am dat să plec. Abia atunci am simţit, deasupra mea, arzîndu-mi creştetul, luna.. Doi vîrcolaci îi muşcaseră mijlocul, unul din stînga, celălalt din dreapta, făcînd-o să semene cu o clepsidră care de acum încolo va măsura timpul vieţii unui om numai de mine ştiut. Cu toate astea, nici măcar eu nu bănuiam cît mai rămăsese din el. 

    
                                                                          * * *


Mă odihneam după prînz. 
- Domn’ învăţător! Domn’ învăţător! Cineva intrase peste mine în casă şi mă zgîlţîia de umeri. Haideţi repede, pe doamna a împuns-o un taur. E la dispensar! Au chemat Salvarea de la oraş!
M-am ridicat buimac în coate Visam ceva şi eram intrigat că nu acesta trebuia să fie sfîrşitul visului.
- Au găsit-o în cîmp, mai mult moartă decît vie! Repede! Ce somn greu aveţi! Am bătut cu pumnii, cu picioarele, nimic. Mă iertaţi, am rupt poarta.
M-am dezmeticit brusc. 
Ana mă anunţase sec în dimineaţa aceea că se duce în satul vecin, la părinţi. 
- Nu mergem împreună? m-a întrebat.
Am pufnit.
- De ce rîzi? O luăm frumos pe scurtătură, peste cîmp, ne oprim la izvor. Cum făceam altădată. 
Ceea ce atunci ne apropia, acum ne desparte, am vrut să-i spun.
Am tăcut. Îşi pusese o rochie roşie de vară şi pălărie de paie. Zîmbea. În urmă cu două veri aş fi dus-o în braţe tot drumul, ne-am fi oprit la izvor ... Acum m-am limitat s-o sfătuiesc sarcastic:
- Roagă-l pe inginer, pardon, pe domnul primar, să te repeadă cu maşina. În curînd va fi zăpuşeală, să nu ţi se facă rău pe drum…
Femeia m-a privit ca pe un rahat în care nu calcă nimeni.
Am ieşit pe poartă, am fugit spre dispensar, însoţit de cel ce mă vestise. 
Cînd am ajuns, maşina Salvării tocmai demara. Sunetul sirenei mi se topea în creier scurgîndu-mi-se, fierbinte, pe şira spinării.
Am luat-o la goană înapoi, către casă. M-am repezit la răzor, căutînd locul unde îngropasem funia. Inutil, crescuseră buruieni noi. Doamne, de ce n-am pus un semn acolo? Am început să scurm pămîntul cu degetele, să smulg iarba cu dinţii. Aş fi urlat, dar nu puteam decît scînci. Epuizat, m-am întins pe răzor, cu faţa în sus, şi am închis ochii.
Cînd i-am redeschis, un nor în formă de taur luase în coarne soarele şi îl împingea înspre capătul zilei.







Ochiul chior






Se înnoptase. Păşeam nehotărît, cu capul în pămînt. Înaintea mea, Cioloampă, om fără căpătîi, străin, trăgea dintr-un muc de ţigară. Fumul îi ieşea din gura ştirbă cu şuierat uşor, dezmembrîndu-se în schelete alburii, din ce în ce mai subţiri. În cealaltă mînă, legăna, ca pe o cădelniţă, o găleată din tablă cu capac ruginit.
Pe cer, luna, rotundă şi lacomă, ofta cu gîndul la sîngele de fată ce ar putea deveni peste noapte femeie. Orăcăitul broaştelor se auzea din ce în ce mai aproape, alandala. Mă ducea cu gîndul la momentele de dinaintea unui concert, cînd orchestra îşi acordează instrumentele.
Nu prea credeam eu în leacuri băbeşti şi, pentru o clipă, mi-a trecut prin minte să-l apuc de umăr pe însoţitorul meu, să ne întoarcem din drum, dar, simţind mirosul bălţii, am renunţat. 
Balta apăruse acolo în urmă cu cîţiva ani, după un potop, şi nu mai secase. Pînă şi în verile fără ploi, rămînea o groapă mîloasă, ca un aluat prea subţire, plină de broaşte şi ţînţari. A plîns Dumnezeu răutatea oamenilor şi le-a lăsat în grijă lacrimile lui. Deh, vorbe de popi! Poate nu a plîns, s-a pişat! De unde ştiu ei? Oricum, sătenilor le era teamă să-i apuce sfîrşitul zilei prin preajmă. Lipsit de strălucire cum se înfăţiţa, locul fusese botezat Ochiul Chior.
Acolo se făcuse nevăzută, acum o vară, după un potop, cireada satului. Şi văcarul, fratele geamăn al lui Cioloampă. Îmi aminteam duminica aceea ca azi, căci, pe la asfinţit, l-au adus pe bătrînul meu, din cîmp, cu oasele rupte,. Aşa-i trebuie, a cîrtit lumea. Să munceşti de sărbători? Dumnezeu păsuieşte cît păsuieşte…. Bătrînul, rămas cu gura strîmbă, n-a mai putut vorbi să spună cine l-a nenorocit. Totuşi, în mintea mea se închegase o bănuială.
Zile întregi, păgubiţii au venit să vadă dacă vitele, umflate de apă, nu s-au ridicat cumva la suprafaţă. Nici vorbă! Cu timpul, s-au resemnat. Ş-apoi, dă-le încolo de vite, că iei altele din tîrg, dar măcar Cioloampă , „ăl mort”, îngrijitorul, să fie scos şi îngropat creştineşte…Unii, mai slabi din fire, credeau că e necuratul, preschimbat într-o dihanie flămîndă. De atunci, nici cîinii alungaţi nu-şi mai potoleau setea acolo. Speriaţi, oamenii au plătit popi să facă slujbe.
Numai Cioloampă „ăl viu”, cum îi spunea lumea de la nenorocire încoace, nu se temea. Îşi căutase, neobosit, fratele, ştia toate încheieturile bălţii, doar în buricul ei nu coborîse!
Pe Cioloampă „ăl mort” îl întîlneam, uneori, în oraş, ferchezuit. Îşi luase femeie pulpănoasă şi motocicletă cu ataş,. O parca, duminica, lîngă restaurantul din centru, mînca şi bea bere. Era mîndru pînă apăream eu. Mă lua deoparte, să mă cinstească. „Nu nu mă pîrî, nene, pupaţi-aş picioarele, că mă taie ăia şi îţi faci păcat! Nici frate-miu să nu afle, că o să vrea să împărţim cîştigul…”, se tînguia hoţul. La început mă amuza să-l ţin pe jar. Apoi, pe zi ce trecea, mi se făcea silă, simţeam gust de mocirlă pe limbă, îl ocoleam. Îi dădusem de înţeles că ştiu ce era de ştiut.
Şi cît îl jelise frate-su! Erau gemeni, greu îi deosebeai. „Poate nu e mort, măi Cioloampă, o fi fugit în lume, de frică, după ce i s-au înecat vitele…”, încercam eu să-l îmbunez.” Nuuu, mugea el, dumneata nu şti, dar noi, gemenii, simţim unul cînd se prăpădeşte celălalt” „Uite, aici”, continua el apăsîndu-şi pieptul uscat şi păros în dreptul inimii. Ofta şi îşi aprindea altă ţigară. Eu înghiţeam în sec şi schimbam vorba. Deh, oameni de aici umblă rar pe la oraş, au gospodării de ţinut, altfel… 
Am strîns în palmă lanterna, aş fi aprins-o degeaba. Moneda aurie a lunii, nestrînsă în dinţii de nici un nor, lumina înconjurată de mărunţişul ceva mai palid al stelelor. 
Ne continuam mersul tăcuţi, două arătări din altă lume, pătînd noaptea cu mişcările lor. Umbrele ne însoţeau impasibile. Oare ce gîndeau despre noi? 
Nu îl iubeam pe bătrîn. Mai mult, de la o zi la alta, suferinţa sa mă intriga. Mă săturasem să-l ştiu în zăcătoare nici viu, nici mort, cu ochii în tavan, parcă acolo, în varul scorojit, şi-ar fi găsit mîntuirea. L-am îndopat cu doctorii, buruieni, untură de viezure. Degeaba. Nu se schimba nimic, moşul rămînea în aşternuturi, nemişcat şi aspru. Nu puţini îngropase satul de cînd îl păzeam pe el cu lumînări lîngă pat. Uneori venea Dumnezeu, îl cerceta, dădea din cap, dar nu încuviinţa să-i iasă sufletul.
Alaltăieri, la moară, au sărit curelele maşinăriei şi pînă le-a potrivit mecanicul, muşterii veniţi din toate părţile, s-au pus pe trăncănit. M-am întins la umbra căruţei încercînd să aţipesc. „ Ascultaţi aici, că nu mint - l-am auzit pe unul, necunoscut - leac mai bun ca ăsta nu găsiţi nici în cărţile de medicină! Prinzi puii de broască, îi fierbi în apă clocotită, şapte la un litru, nu mai mulţi că e otrăvitor, aţi priceput? Laşi zeama să se răcească apoi îi dai bolnavului să bea cîte două-trei linguri, dimineaţa, pe inima goală, vreme de şapte zile. Îl scoală din morţi, într-o lună e pe picioarele lui. Uitaţi-vă la mine!...”. Ascultătorii s-au strîmbat îngreţoşaţi. „A! Şi mai e ceva, ţinu să adauge vraciul improvizat, broaştele să fie prinse la miezul nopţii, pe lună plină, şi nu de un neam de sînge al bolnavului, că altfel nu-şi face efectul. Şi ăla, străinul care le aduce, să nu afle la ce-s bune. Dracu’ ştie de ce, dar aşa trebuie…Ce, bă, nu mă credeţi?” a continuat posesorul scîrboasei reţete. Unii au scuipat, alţii au privit chiorîş sticla cu ţuică dată pînă atunci din mînă în mînă. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat, dacă nu se auzea scîrţîitul înviorător al morii. Oamenii au alergat la saci, să nu piardă rîndul. Doar povestitorul a rămas pe loc, o vreme, descumpănit. Nu bănuia că are în mine un aliat ascuns, nerăbdător să-i încerce leacul.
Aşadar, iată-ne porniţi înspre baltă. Am vrut, iniţial, să-l trimit doar pe Cioloampă, căci mie mi-a fost frică întotdeauna de întuneric, de apă, şi de tot ce se ascunde ori se desprinde din ele. Totuşi, îl însoţeam.
Ţînţarii ne înţepau, hulpavi, semn că ne apropiam de Ochiul Chior. Mirosea a apă clocită, plină de mormoloci. Împrejurul bălţii, doar ierburi pitice, înviorate uşor, căci plouase în urmă cu trei zile. 
Cînd am ajuns, o puzderie de broaşte au sărit în baltă, plescăind şi stîrnind, pe luciul confuz, cercuri ce se lărgeau înspre mal, hotărîte să ne alunge. 
- E bine aici, stabili Cioloampă, aruncînd, pe mal, găleata. Capacul sări, scufundîndu-se uşor în apa tulbure. Na! L-am pierdut. Las’ că o acopăr cu pălăria. Dracu să-l ia! Apoi, amintindu-şi că e miezul nopţii îşi făcu o cruce răstită, urmată de un „doamne iartă-mă” neconvingător.
Omul ştia ce are de făcut, deşi nu înţelegea rostul acestui ciudat pescuit. M-a întrebat, i-am retezat-o scurt. S-a supus ca de obicei, oarecum ruşinat de îndrăzneală. Nici nu-l privea, atîta timp cît banii primiţi îi ajungeau o săptămînă pentru tutun. Se trezea şi noaptea, asculta neliniştea somnului altora, îşi înjura nenorocul şi fuma. Fuma! Trăgea fumul setos, pînă în rărunchi, parcă odată cu el ar fi vrut să înghită întreg pămîntul. Apoi îl dădea afară cu strîngere de inimă, ca pe o ibovnică pe care nu vrei s-o laşi să plece din braţele tale înainte de răsăritul soarelui. 
Apa era adîncă. Însă nu atîta ca atunci cînd înghiţise vitele, am gîndit eu surîzînd.
- Ne punem pe treabă? mă întrebă celălalt mai mult aşa, din respect, căci îşi dezbrăcase hainele şi se aruncase în baltă. Dumneata îmi întinzi găleata cînd capturez cîte o broască. Hai, că merge repede, aici e bîrlogul lor, în mîl, printre pietre şi rădăcini. Nu e rece apa, da-i plină de tot felul de minuni.
- Ai grijă, l-am sfătuit eu. Nu doream să-mi închipui cum era să simţi pe piele atingerea apei amestecate cu noroi şi mătasea broaştei. M-am scuturat cît eram de lung.
- Cîte drăcovenii din astea prindem? Şapte? Găsesc şapte sute, dacă scormonesc bine. Prima! exclamă el şi scoţînd o broască de sub mal o aruncă peste buza găleţii întinse de mine. Pune pălăria să nu sară. Aşaaa. Găsim să dăm şi la alţii, continuă reluîndu-şi aparenta joacă. 
- Scoate cîte vrei, dar să nu ne prindă dimineaţa, am îngăimat eu scîrbit. Abia acum am observat că omul meu înota cu ţigara în colţul gurii. Grea patimă! am conchis şi întorcîndu-mă cu spatele, m-am îndepărtat de el. Se descurcă şi singur, am hotărăt, mie apa îmi dădea ameţeli. 
În depărtare, satul. Cîini, un cocoş răzleţ, vîntul scuturînd uşor livezile adormite. Ciudat. Deşi îşi strecura lumina în crăpăturile pămîntului, luna rămînea tot întreagă. 
Îndepărtîndu-mă aproape somnambulic, m-am întins pe iarbă şi am auzit oftatul prelung al fiecărui fir. Mi-a venit în minte bătrînul, trupul său transparent şi rece ca un ţurţure de gheaţă care nu se topeşte primăvara, oricîte raze de soare l-ar lovi. Ochii lui, ficşi de atîta vreme, se întorceau acum către mine, privindu-mă stăruitor. M-am cutremurat. Eu cum voi fi pedepsit? În noaptea asta, oricît aş căuta să-mi justific bunătatea, mă împotriveam lui Dumnezeu, nu? El îl vroia pe muribund aşa cum îl lăsase la vizita precedentă. Viu. Cu ce drept, eu…
Deodată, un ţipăt de pasăre rămasă fără cuib a trezit măruntaiele pămîntului. L-am strigat pe Cioloampă. N-a răspuns. Am sărit în picioare, năuc. M-am repezit pe mal. Balta secase de tot. Şi-a luat Dumnezeu lacrimile înapoi, sătul de nevrednicia noastră, ar fi spus – probabil - popii. Ceilalţi, fireşte, i-ar fi contrazis. 
Am cercetat, din ochi, hăul din faţa mea, n-aş fi bănuit că balta era într-o scobitură atît de mare. Încercam să mă dumiresc unde dispăruse apa, cînd, pe fundul gropii ce semăna izbitor cu un amfiteatru subpămîntean, am zărit, după ce mi-am frecat bine pleoapele, o imagine neaşteptată. În partea dreaptă, în fruntea unei cirezi de vite minuscule, împietrite ca şi cînd ar fi fost prinse într-un insectar, stătea, călare pe motocicleta lui cu ataş, Cioloampă „ăl mort”. În stînga, aşezat pe găleata întoarsă, pufăia din ţigară Cioloampă „ăl viu”, avînd înapoia sa o colonie de broaşte uriaşe. Ambii fraţi întindeau spre mine cîte o mînă, implorîndu-mă să-i salvez: mîna motociclistului era protejată de o mănuşă neagră, din imitaţie de piele; a celuilalt aspră, cu degetele îngălbenite de nicotină. În mijlocul lor, maiestuos, stătea bătrînul. Întreg ansamblul aducea izbitor cu o balanţă încremenită. Aşteptam fără suflare. „Alege unul dintre ei! îmi porunci bătrînul”. Nu m-am lăsat îndemnat a doua oară, l-am apucat de braţ pe Cioloampă „ăl viu” şi l-am tras în sus, pe mal. Ca la un semn, vitele lui Cioloampă „ăl mort” s-au dezmorţit şi au crescut, repezindu-se să ne ia în coarne. Am început să fugim, paşii ni se încîlceau ca-ntr-un caier de lînă, cireada ne-a înconjurat. Un taur negru (sau doar întunericul), cu belciug în nări, se proţăpise dinaintea noastră, închizîndu-ne drumul. Am dat să ne întoarcem, însă, dinapoi, ca prin minune, apa crescuse pînă deasupra de mal şi clocotea ameninţător. Unde dracu erau broaştele alea imense să ne apere? m-am întrebat. Nicăieri. Neputincioşi, ne-am aşezat în genunchi în faţa taurului, am închis ochii şi am aşteptat izbitura ca pe o izbăvire. Dar aceasta nu a venit.
În locul ei, m-a trezit o smucitură de umăr. 
- Ai visat urît? m-a întrebat Cioloampă, (Ăl viu, ăl mort? mi-au trebuit cîteva clipe să mă dumiresc). Hai, scoală, pămîntul e rece noaptea. Uite, în curînd se înnourează. Am umplut găleata cu broaşte. Nu mai am nici ţigări. Asta e ultima, bîigui el, arătîndu-mi-o scurt, ca pe un bun de mare preţ pe care îndelunga expunere l-ar deteriora. 
Se ştersese, se îmbrăcase. Luna pălea. Pe creasta bălţii sfîrîia un chiştoc de ţigară. M-am ridicat şi am auzit cum fiecare fir de iarbă de sub mine răsuflă uşurat. Am căscat să-mi desfund urechile. Era aproape dimineaţă, lătrau cîinii. Mă ustura şi inima de la înţepăturile ţînţarilor.
- Mi-a părut rău să te trezesc, dormeai frumos ca mortu’ , interveni celălalt bărbat, anticipînd reproşurile mele. M-am scăldat, apa e mai curată noaptea, n-am venit demult aici. Altădată…
M-am precipitat, am ridicat pălăria de pe găleata cu broaşte şi le-am răsturnat înapoi în baltă. 
- Nu mai e nevoie de fiertură, am spus. Bătrînul s-a înzdrăvenit! 
Cioloampă, descumpănit, a dat, pe moment, impresia că va sări după ele în apă, apoi s-a uitat la mine dezarmat, neputînd să articuleze nimic, ca şi cum o broască uriaşă i-ar fi umplut gura. 
- Taci! i-am poruncit. Şi el a tăcut. 
A scăpărat un chibrit. Dacă nu era fumător, poate mă gîtuia.
Şi-a luat pălăria, a lovit cu năduf găleata goală şi murmurînd un mama ei de viaţă cu cine a făcut-o a plecat înspre sat. Nu-i stătea în fire să descoase omul. Îşi primise plata, îi era de ajuns. 
Luna apunea. Lumina ei de dimineaţă era, deopotrivă, complice şi înşelătoare ca o privire de văduvă tînără. Pe urmă a început să plouă.
Nici astăzi nu ştiu dacă umbrele ne-au luat-o înainte ori au rămas, acolo, la Ochiul Chior.







14 noiembrie 2012

Poezioare pentru copii


Mitică şi Carul Mare


        Fiului meu Sergiu şi prietenului său, 
        măgăruşul Mitică.


Pe-nserat, cînd scade ziua
iară luna se ridică,
i s-a năzărit deodată
măgăruşului Mitică

să privească leneş cerul
şi-ntre stelele hoinare,
strălucind de îţi lua ochii,
a zărit Carul cel Mare.

-Vai, ce osie-argintată
şi ce roţi, bobi de ţintar!
Fără să mai stea pe gînduri
se văzu-nhămat la Car,

trecînd mîndru, fără teamă,
prin mulţimea de copii
care-acum, minune mare,
nu-i mai strigă măgării.

Nu-i mai rîd deloc în faţă
nu-l lovesc să-i facă dungi,
nici nu îl mai trag, poznaşii,
de urechile prea lungi.

Dimpotrivă, buni la suflet,
cu mult zahăr îl îmbie:
- Uriaşele-ţi urechi,
proslăvite-n veci să fie!

Aşa-i strigă, el se miră,
sunt aceeaşi copii, oare?
Seamănă leit la chipuri
doar că au şi  aripioare.

Cald îl mîngîie pe frunte,
coada-n trei i-o împletesc,
de se miră, se cruceşte,
neamul lui cel măgăresc.

Şi cum tot visa, sărmanul,
că trage Marele Car
nici nu a simţit cum noaptea 
îşi trecuse de hotar.

Soarele ieşise-n lume
iar o voce ca amnarul
îl lovi în creştet, aspru:
-Hai, Mitică, ia samarul!

Biciul scurt pocneşte-n aer:
-Hai la drum, nu fii boier,
pune osul la bătaie,
că doar nu te crezi în cer!









Pisicuţa pe pian




Domnişoarei Ana Maria Secheşan


Pisicuţa Penelopa,
cu ochi limpezi, de mărgean,
alergînd un şoricel,
nimeri pe un pian. 

- Ce minunăţie-i asta? se-ntrebă.
Lăsînd să-i scape,
dintre gheare, şoricelul,
se şi avîntă pe clape.

Şi să vezi iarăşi minune:
Făr’ ca mult să se frămînte,
jucăria ei cea nouă
începu uşor să cînte.

Primul pas e do, fireşte
c-a ştiut, doar nu e greu;
do de la dorinţa ei
de a se juca mereu.

Înc-un pas e re, căţelul
Rex care nu îi dă pace,
toată ziua o goneşte
prin noroi şi prin băltoace.


Apoi mi de la minunea
ce a aşteptat-o atît:
un pisoi vărgat şi vesel
să îi ţină de urît.

Fa e nota care vine
de la faima ce-o s-o aibă
cînd va spune la surate 
de aşa măreaţă treabă.

Şi cum se visa în curte
povestind cu glas domol
a sărit în sus ca arsă:
călcase pe nota sol.

Dup-aşa sperietură
de cotoi de mahala,
ruşinată, Penelopa
a trecut la nota la –


lălăiala ce-o cîntau
ai stăpînei trei nepoţi,
dimineaţa pe sub geam,
dormi pisico dacă poţi!

Alt pas si- ăsta de unde-i?
A! De la sitarul care
auzise pe stăpîn
că-i scăpa la vînătoare.

Apoi do de sus, desigur
c-a lăsat-o încurcată:
-Nota asta nu cumva
a mai fost pe-aici odată?

Ba a fost, că-i aminteşte
- nici nu i-ar veni prea greu -
de dorinţa ei fierbinte
de a se juca mereu.

Şi-ncepu pe clape dansul
- nu părea defel greoi -
Doremifasollasido!
Înainte şi-napoi.

Iar din ziua cu pricina,
pisicuţa cea banală
a descoperit că are
şi ureche muzicală.







Nunta Furnicuţei sau Răzbunarea  Greierului



Într-o zi, Furnica-Mamă, 
după ce sfîrşi la clacă,
nuntă mare fetei sale,
Furnicuţa, vru să-i facă.

Şi-nvîrtindu-se surata
înainte şi-napoi,
răspîndi plăcuta veste
prin întregul muşuroi.

Chiar se lăudă la toţi,
sumeţindu-şi neagra ie:
- Nuntă ca a fetei mele,
nicicînd nu o să mai fie!

Trebuia însă grăbită,
- nu degeaba, ci cu rost -
căci peste o săptămînă
începea Marele Post.

Adună Furnica noastră
pentru zece nunţi bucate
şi butoaie mari cu vinuri
să te-ndopi pe săturate.

Dar cînd toate fură gata
pregătite să înceapă,
şi-aminti că n-are cine
să le cînte la agapă.

Oricît s-au gîndit nuntaşii,
de la mici pînă la mari,
nimeni nu mai pomenise
nuntă fără lăutari.

Şi cum neamului lor, Domnul
nu le-a dat glas minunat
Furnica, ne-avînd ce face,
pe Greier l-a căutat.

L-a găsit în uşa casei,
ocupat c-un scîrţîit.
Aştepta cu scripca-n mînă
parcă ar fi bănuit.

- Vino, rogu-te de-mi cîntă,
zise ea, că-ţi dau de toate;
nu mă lăsa de ruşine 
la puhoi de invitate.

El, privind-o peste umăr,
Îi răspunse cam pripit:
- Ţi-aş cînta, vecină, gratis,
dar acuma sînt tocmit.

Îi mai spuse că nu vrea
datornic să îi rămînă
pentru bunătatea ei,
-Vino peste-o săptămînă

şi-o să-ţi cînt de n-ai să te
odihneşti nici o clipită,
mai amînă şi tu nunta
că doar nu e... necinstită.

- Eu aş amîna-o, frate,
ca să îţi dau ascultare,
însă nu e cu putinţă,
că intrăm în Postul Mare.

Şi cum ştii şi tu prea bine,
după al Domnului plac,
în această perioadă
cununii nu se mai fac
.
- Apoi, ce să zic, vecină?...
Greierele se căina.
Şi luîndu-şi scripca-n spate
a plecat în treaba sa.

Nu era chemat, fireşte,
să cînte pe nicăieri,
dar de-un lucru-şi amintise,
interpretul, tocmai ieri:

că odată, într-o iarnă,
prefăcuta de Furnică
nu i-a dat cu împrumut
o grăunţă cît de mică!






Păţania cocoşului 


                              După o fabulă veche


A aflat cocoşul curţii
- cînd ieşise să se plimbe -
că, mai înspre primăvară,
gospodarul vrea să-l schimbe.

O s-aducă altul tînăr
din vecini, rasă de soi,
cu un ban de foc în guşă
şi doi pinteni dinapoi.

Amărît ca vai de el,
fără poftă de mîncare,
nu credea c-o să primească 
nici măcar o amînare.

De cîntat cui să îi ardă,
cu aşa amare vise?
(Sub o aripă căzută 
trîmbiţa îi ruginise).

Şi cum sta pe gardul porţii,
părăsit de-orice elan,
chiar sub creasta-i cocoşească
încolţi atunci un plan:

pe furiş, să strîngă pene
de la tagma păsărească
şi lipindu-le-mpreună,
haină nouă să-şi croiască.

Azi o pană, mîine alta,
îşi urzi pestriţul frac,
socotind că o să-i fie
gospodarului pe plac.

Cînd fu gata, mîndru tare,
cu trompetă nouă-n gură,
ca un rege proaspăt uns,
se-avîntă în bătătură.

De cum îl văzu, stăpînul,
furios nevoie mare,
luă o piatră la-ndemînă
şi-o zvîrli în arătare.

Iar găinile, surate,
aşa rău s-au speriat,
că, o săptămînă-ntreagă,
nici de ou n-au mai ouat!

Ruşinat, cocoşul nostru
înţelese dintr-odată
că prostia-i tot prostie,
oricum e împestriţată. 

De atunci, că-i iarnă, vară,
vreme rea, vreme frumoasă,
cu tristeţea lui de tablă,
ne priveşte de pe casă.







Un negru mititel


  Domnişorului Cristi Manolache


Un negru mititel,  
pictoraş de soi,
s-a jucat cu un penel
şi acum sînt doi!

Hornul casei fiind murdar,
negrii mititei
au chemat şi un coşar,
pariem că-s trei?

Un tăciune de motan,
singur pe pămînt,
dă tîrcoale la borcan: 
patru negri sunt!

Într-o gaură, tăcut,
stă un şoricel.
Negrişorii s-au făcut
cinci cu tot cu el!

Cinci negri mititei,
uite-aşa,-ntr-o doară,
ca să fie şase, ei
au chemat o cioară!

Fără nume, un hoinar
s-a ivit din noapte.
Cine e, nu au habar,
dar cu el sunt şapte!

Vai, micuţul din pădure 
- vesel că s-au copt -
s-a-nnegrit de tot cu mure,
şi de azi sunt opt!

Pe-nserate, la portiţă,
speriat că plouă,
a bătut chiar Neghiniţă:
uite-aşa sunt nouă!

Însuşi Negru-Împărat
s-a grăbit să vină
şi, cum bine-aţi remarcat,
zece sunt la cină!

Dragii mei, să duceţi vestea
la surori şi fraţi!
Iar de v-a plăcut povestea, 
invers număraţi:

Zece negri mititei…






Întîmplare 



Trei pisici, într-o grădină
se jucau cu luna plină:
socotind că e din fire,
încercau să o deşire!
Smotoceau la ea întruna,
însă, mai şireată, luna,
să îşi rîdă de micuţe,
le scăpa printre lăbuţe
şi, spre disperarea lor,
se-ascundea după un nor,
c-abia o găseau aici
înciudatele pisici,
care printre „hîrr” şi „miau”
mai vîrtos o scărmănau,
pînă către dimineaţă
cînd cu roua pe mustaţă
şi gheruţele tocite,
adormeau pe nesimţite
şi visau că împreună
torc acelaşi fir de lună…

S-au trezit tîrziu, în noapte,
şi-nainte de-a bea lapte,
au privit în grabă cerul
neînţelegînd misterul
ce făcuse să dispară
luna-ntreagă de ieri seară
şi-n locu-i să nu se-arate
nici măcar o jumătate…

Nu e chip ca luna plină
să se piardă prin grădină!
Şi-au crezut atunci – tustrele-
că au deşirat-o ele.






Sirena


     Se dedică domnişoarei 
     Mădălina Vanda Safer



În vechime, un pescar
- braţ voinic, grumaz de taur -
a căzut tocmai în plasa
Peştişorului de Aur.

S-a zbătut omul cît zece
să o rupă şi să scape,
dar în ciuda trudei sale
a fost tras, adînc, sub ape.

Şi închis, la repezeală,
într-un turn din pietre tari,
botezat să te-ngrozească:
„TEMNIŢĂ PENTRU PESCARI”.

Înotau prin întuneric
ochii peştilor-năluci;
ţintuite lîngă uşă, 
stau de strajă două ştiuci.

Puşi la fiecare colţ,
cu mult sîrg păzeau morunii
locul unde nu pătrunde
raza soarelui ori lunii.

(De la sine-i înţeles:
peştii toţi aveau motiv
să dorească pedepsirea
preţiosului captiv.)

Pe cînd îşi simţea sfîrşitul
Cum se-apropia uşor,
i-a vorbit, în taină, însuşi
Auritul Peştişor:

„Azi te-a părăsit norocul.
Să fi slobod dacă vrei,
îmi vei împlini, pescare,
o dorinţă doar, nu trei:

Dă-mi în schimbul Peştişoarei
ce-a pierit într-o năpastă,
fără nici o-mpotrivire,
pe fecioara ta nevastă!”

„Te înşeli, mărite rege!
Aşa tată eu nu sînt,
raza ochilor să-mi dau
pe-o sprînceană de pămînt.

Fie-mi zilele scurtate,
caznele oricît de grele,
niciodată nu voi vinde
fericirea fetei mele”.

„Zici anapoda, pescare,
nu o  iau să-mi fie pradă,
îi voi da corali de aur
perlele din  scoici, grămadă.

credincioşii mei supuşi
o v-or însoţi întruna,
lege pentru ei va fi
orice simplu gest cu mîna.

O s-o duc într-un palat,
nu-n adînc, la Necuratul,
doar că de acum încolo
nu o mai călca uscatul!”


……………………………


Dup-o  lungă tîrguială,
hotărîră că se poate,
s-o preschimbe pe copilă
-n peşte, doar pe jumătate!







Cîntecel



Pe sub luna de albuş,
ţopăie un greieruş
cu vioara-i subţioară
într-un miez tîrziu de vară.
Îmbătaţi de bucurie,
strugurii plesnesc în vie,
amuţite de-aşa har,
tresar păsări în cuibar
vietăţi din neamuri multe
se deşteaptă să-l asculte
cri în sus şi cri în jos
făr’ a cere vre-un folos
îşi ridică-n slavă tonul,
văile îi ţin isonul,
stele mari, aurifere,
se destramă de plăcere,
se înşiră pe cîmpii
ca puful din păpădii.

Doar inima-mi blestemată
stă în piept neîmpăcată!
Du-te, frate greieruş,
prin lumina de albuş
pîn’ la casa dragei mele
cu ferestre subţirele,
în ureche să îi suni,
inima să i-o îmbuni.
Că de-o lună şi mai bine,
eu nu ştiu -amar de mine -
ce gînd o cutreieră
noaptea cînd se-ngreieră!

Iar de-i face treabă bună,
să ne-aduci iar împreună,
jur pe crucea mamei mele
care m-a ferit de rele,
c-am să vînd o moşioară
şi ţi-oi lua înc-o vioară!

31 octombrie 2012

Drum bun, Ion Chichere!





L-am întâlnit pe Ion Chichere în octombrie 1987, la Reşiţa, în cenaclul „Semenicul”. Era toamnă, eu boboc într-ale poeziei, întâmplare mai fericită nici că se putea! 
Părea un personaj aiuritor, desprins de realitatea obtuză a acelor ani, cum eu, adolescentul, nu-mi închipuiam că există. Îmi fusese inoculată, prin intermediul şcolii, imaginea scriitorului sobru, obligatoriu „la patru ace”, implicat social, gata oricând să modeleze caractere umane. Simplul contact vizual cu poetul Chichere m-a debusolat. Cum întârzie el la şedinţa unde fusese programat să-şi prezinte textele? Ce e cu acele plete dezordonate, cu foile scrise de mână şi aruncate pe masă, cu „parfumul” vinului fiert ori al altor licori, atât de străine mie atunci? Sincer, m-a speriat. Asta trebuia să înfrunt? Am fost descumpănit, mai ales că, înainte de lectură, ciudatul bărbat a dispărut pentru puţină vreme, nu înainte de a ne avertiza: „Să citiţi până mă întorc, să vedeţi şi voi cum se scrie poezie!”. Ceilalţi au râs, îi cunoşteau apucăturile boeme. Chichere a revenit entuziasmat, a recitat, a plecat, iar a venit şi tot aşa de vreo câteva ori, timp în care scriitorii reşiţeni prezenţi îi comentau poeziile. Nu prea se sinchisea de comentariile lor critice. Am crezut că îi dispreţuia. Timpul nu mi-a dat dreptate, „dezinteresatul” poet ţinea, în mare măsură, cont de observaţiile critice exprimate de confraţi, chiar îl afectau cele nefavorabile. 
Debutase, în fine, după îndelungi aşteptări, într-un volum colectiv, ‚Argonauţii’, la Facla timişoreană. Nu a putut „împuşca” un debut individual. Deşi a încercat de mai multe ori. 
Mi-a destăinuit, peste ani, că a forţat bunăvoinţa editorială şi cu o şpagă – un cartuş de Kent şi un pachet de cafea - dar tot n-a mers. I-am sugerat că, în baza unui asemenea plocon pentru doctori, putea fi, eventual, internat la o editură. M-a privit neiertător: „Ce vă pasă vouă, tinerilor de azi, debutaţi uşor, eu am aşteptat aproape 15 ani…”. Era după 1989, am înghiţit în sec, gluma fusese nepotrivită. 
Omul ştia că are talent şi îi convenea să lase să se vadă asta. Fiind cel mai apropiat prieten al lui, l-am surprins, uneori, îngenunchiat de propriu-i talent. La figurat, dar şi la propriu. 
Debutul „în carte” a fost, în primul rând, o binemeritată uşurare, eliberarea unor energii strânse înăuntru-i ani la rând. Reprezenta, dacă vreţi, ceva similar cu „a da drumul la sânge” unui animal bolnav. L-a înzdrăvenit sufleteşte, i-a insuflat încredere într-o dreaptă judecată valorică a poeziei sale.
Circula, în folclorul local, anecdota că Ion Chichere, sătul ca debutul să-i tot fie amânat de edituri, fie ideologic, fie invocându-se lipsa hârtiei din stoc, şi-a scris într-o zi poemele pe una dintre uşile apartamentului cu scopul de a o trimite unei edituri. Să-i publice cartea pe hârtie obţinută din lemnul lui personal. Oricât ar fi de adevărată ori nu, această întâmplare sintetizează clar calea anevoioasă a literaturii, în acea epocă, de la sertarul autorului până pe rafturile librăriilor.
Eram, deci, în octombrie 1987. Soarta literară a lui Ion Chichere era complet imprevizibilă. Cine ar fi bănuit schimbările de peste doi ani? Ce spirit clarvăzător ar fi intuit evoluţia poeziei sale? Dumnezeu, desigur.
Am pus pe hârtie acest moment deoarece a însemnat schimbarea destinului a doi oameni – subsemnatul şi Ion Chichere – ale căror vieţi şi cărţi ar fi fost altcumva, (mai bune, mai rele?!), dacă nu ar fi trăit şi scris unul în preajma celuilalt, până în 13 septembrie 2004, la moartea celui evocat.
Într-o zi, Chichere mi-a arătat un număr vechi, de prin anii 80, al ziarului local, Flamura, unde, pe pagina culturală, deasupra poemelor şi a fotografiei sale, trona numele ION CHIRESCU. Cineva îi sugerase că CHICHERE nu ar suna …poetic. (De altfel, autorul mai folosise, sporadic, pseudonimul Sorin Roianu). Însă, numelor de împrumut nu le-a fost dat să rămână în istoria literară, făcând loc adevăratului nume al autorului. Aşa ne-poetic cum e el….
Folosirea unui alt nume ar fi constituit o a doua dezrădăcinare a poetului, prima producându-se atunci când, după moartea timpurie a tatălui său, a fost nevoit să se mute la Reşiţa, părăsind, cumva definitiv, Fizeşul natal, satul cu a cărei neîmpăcată nostalgie a trăit permanent şi căruia i-a închinat, în opinia mea, cea mai izbutită carte a lui, culegerea de poeme „Fizeş”. 
A rămas întreaga viaţă fascinat de propria-i copilărie, când povestea întâmplări din acele vremuri, părea teleportat acolo. Simţeai în spatele cuvintelor regretul copilului mutat, fără voia sa, la oraş.
(Scria „Cineva îmi fură copilăria / şi fuge cu ea / e ca şi cum mi-ar fura hainele / în timp ce m-aş scălda”)
Adora arcurile cu săgeţi, chiar îşi făcuse rost de unul şi îl păstra cu grijă. Se fălea că fusese un ochitor desăvârşit. Era riscant să-l contrazici.
L-am întrebat adesea cum de se face că a ajuns să scrie poezii. Nu avea pregătit un răspuns pentru public, o întâmplare memorabilă, aşa cum sunt gata să înfăţişeze unii scriitori. Pur şi simplu a fost să fie. În sinea lui sperase să devină fotbalist. (Unii l-au strigat toată viaţa Jair, evident de la vedeta braziliană Jairzinho). O răceală la rinichi i-a anulat posibilităţile. A suferit. A stat acasă, a citit, a început să scrie.
Pentru cei dăruiţi de Dumnezeu să lase urme în viaţă, închiderea unei porţi pe pământ, duce la deschiderea alteia în cer.
Spre deosebire de alţi confraţi scriitori, Ion Chichere, deşi a cochetat mereu cu boema, nu s-a lăsat absorbit definitiv de partea întunecată a acesteia, sprijin fiindu-i grijulia sa soţie.
Aşadar, după 1989, autorul, sedus de mirajul libertăţii de exprimare, începe să-şi scrie cărţile. Re-debutează imediat cu ‚Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste’, carte ce cuprinde majoritatea poemelor sale vizibil anticomuniste, imposibil de scos pe piaţă cu câteva luni în urmă.
(Citez, din memorie: ”E ora 12 şi totul e-n ordine / la loto câştigă un secretar de partid / ofiţerul stării civile / împerechează două nume în vid” sau superba „Elegie”: „Capra verde capra verde / a murit electrocutată / lângă ţarcul lângă ţarcul/ de sârmă ghimpată /a venit macaraua / şi a luat-o din mijlocul nostru / câtă tristeţe câtă tristeţe!”).
Munceşte mult şi, graţie talentului incontestabil, ajunge (răzbunare târzie a destinului?!) să tipărească într-un ritm uluitor. Schimbă registrul scriiturii, locul poeziei de atitudine socială e luat de cea metafizică. Atrage atenţia lumii literare.
În paralel, preia cenaclul Semenicul din Reşiţa, coordonându-l până la sfârşitul zilelor sale. La un moment dat, se spunea – mai în glumă, mai în serios – că nu poţi deschide trei reviste literare fără ca măcar în paginile uneia să nu dai de creaţiile sale sau ale semenicanilor. Ţinea enorm la tinerii autori, promovându-i în orice chip. Ajunsese să se identifice cu cenaclul Semenicul.
Cu puţine luni înainte de neaşteptata-i moarte, în cursul uneia dintre plimbările noastre zilnice prin oraş, m-a întrebat grav: „ Ce crezi, din tot ce am scris până acum, ar rămâne zece poezii valoroase?”. „ Zece nu, i-am răspuns în glumă, dar vreo şapte tot stau în picioare”. A avut o replică memorabilă: „ Zău? Mă pregăteam să spun că de la tine rămân şapte, dar dacă aşa pui problema, tu n-ai dat până acum mai mult de cinci poezii de doamne-ajută!”. 
Mi s-a plâns deseori că, deşi are timp liber, nu-l invită nimeni la tabere şi colocvii literare. E drept, nu era un participant comod la astfel de manifestări, scotea în relief tocmai părţile slabe ale altora, formalismul desuet. Uneori exagera, alteori avea dreptate. 
Deşi trăia modest, dintr-o pensie de boală şi, spre sfârşitul vieţii, răzleţe ajutoare băneşti de la USR, Ion Chichere găsea resurse permanente pentru publicarea cărţilor sale ori ale altora. Când era vorba de sponsorizarea unui volum de poezie, ar fi fost în stare să convingă şi o vacă stearpă să dea lapte.
Devenea tot mai cunoscut. Dar îl neliniştea faptul că prea puţini dintre aceia care-i apreciau scrisul, se încumetau să-l răsplătească prin cronici. De premii, nici nu mai vorbesc. A murit cu regretul că aceste distincţii ale USR-ului îl ocoleau cu sfinţenie. Se apropia de cincizeci de ani şi credea că i s-ar cuveni o atare recunoaştere, mai ales când vedea mediocrităţi ridicând laurii. Era dezamăgit şi, uneori, pe bună dreptate, revoltat. Am pregătit împreună, pentru celebrarea unei jumătăţi de secol de viaţă, o antologie din întreaga sa creaţie, Transatlanticul şi păpădia. S-a stins înainte de apariţia cărţii, înainte de a-şi serba semicentenarul. Probabil, ar fi fost, din nou, dezamăgit de vreun juriu ad-hoc al uniunii scriitoriceşti. Aşa, s-a dus cu speranţa…
Îi plăcea să umble de ici-acolo prin oraş, cu treburi ori nu, dovedindu-se intrigat că, din bruma lui de pensie, trebuia să tot cumpere bilete de tramvai. 
După moartea sa, a fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Reşiţa.
Ironia sorţii! Una dintre facilităţile cetăţenilor de onoare ai unei urbe, (fie ei declaraţi şi post-mortem) este, din câte ştiu, posibilitatea de a călători gratuit cu mijloacele de transport în comun.
Drum bun, Ion Chichere!

18 septembrie 2012

Risipitorul de hârtie

   


 Rugă


Arată-mă pe mine mie, Doamne,
să sfîrşesc rătăcirea! Fă-mă firimitură
de pîine muiată în vin,
să nu-mi mai pierd firea.
Ia-mă încet de unde
dulcea desfătare mă duce.
Beau şi rîd la masă cu semenii,
dar în suflet, mereu, îmi fac cruce.
E ziua judecăţii. Cuvîntul mă împinge,
cu aceeaşi putere, în sus şi în jos.
Oare nu el a încremenit apa
sub tălpile lui Hristos?
Arată-mă pe mine mie, Doamne,
cum vin înspre tine în genunchi
şi pe coate. De voi ajunge altundeva,
ochii mi-i scoate. Apoi  înfăţişează-mă
pe mine mie, cel orb. Să mă recunosc
în celălalt, să nu sorb  
zeama din fructul uriaş
al grădinii. Ce altceva pot fi,
dacă nu păzitor al luminii?



      
                                                                                                                                          
 Gară pentru unu


te aştept femeie – noapte albă la capătul căreia voi
afla numele singurătăţii - e frig în gară vagoane
pe întuneric au misterul cutiuţelor din
carton frumos colorate dar goale
ţi-am trimis sufletul meu păstrează-l
neatins între florile de ceaţă ale uitării
iubeşte-mă cum luminează un licurici
o să mor în piept am o inimă de var nestins
oamenii îmi par înalţi umbrele lor
lovesc norii şi plouă vin veşti numai tu
întîrzi batista colţul de rai nodul din gît
emoţia de a nu te reîntîlni vino
cîinele încă îşi aşteaptă stăpînul sub felinar
fluierături speranţa mea trupul eviscerat
al unei picături de apă gîndul la tine 
ferestruica prin care se strecoară 
iubita acarului tic-tac tic-tac
miezul nopţii umed ca mijlocul de
piersică scrîşnetul roţilor karenina
invoc eleganţa sfîrşitului
tresar un tren voci zadarnic miros
parfumul altor femei tu nu cobori. 






 Facerea


Ne întoarcem la apa dintîi.
Adam şi Eva privesc, neştiutori,
soarele şi luna.

Noi suntem alţii, ei aceiaşi:
neatinşi de păcat.

Păstrează-i, Doamne, aşa;
nu-i învinovăţi de rătăcirea noastră!

Ai grijă să nu scrijelească
- pe limba de hîrtie a şarpelui –
cuvîntul care o să-i alunge!





Cîntec



Nu fii trist, copile!
De fiecare dată cînd 
dobori, cu praştia, o pasăre,
Dumnezeu îi prinde,
între palme, sufletul,
dăruindu-i-l alteia.

Nu sunt pietre cîte păsări în cer;
nici greşeli cîte poate El ierta!




                                                                 
Căutare (1)


Umblu prin lume să mă reîntregesc.
Fiece necunoscut îmi pare jumătatea
ruptă din mine şi aruncată
în spirala nesfîrşită a lui „a fi”.

Atunci de ce mă feresc de cel care,
cu acelaşi gînd, a pornit să mă găsească?

Lucrurile, fiinţele, orele
înapoia cărora mă ascund,
devin, cu timpul, transparente.

Zadarnic îmi caut perechea în altul!

La sfîrşit,
am să mă reîntîlnesc pe mine,
Celălalt.




                                                                        
 Căutare (2)



Umblu prin lume. Năucit ca
primul om cînd şi-a văzut umbra.

Unde să mă caut? Cuvîntul e
unealta cu care Dumnezeu
ciopleşte în mine să înlăture
partea necunoscută.

Ce îmi rămîne,
e moartea.

Moartea mea,
mai harnică
decît un muşuroi de furnici!




                                                                                 

   



                                          
Firida




Te vor căuta fără oprire. Au găsit ei
apa în vin, perla în scoică;
or să scormonească pretutindeni,
în norii destrămaţi, în laptele nesupt,
în caii de nisip alergaţi, prin lume, de vînt;
pe faţa şi dosul oglinzii, pe talpă şi creştet,
între literele numelui de botez.
Nici aerul de sub aripile păsărilor
nu o să scape necercetat.
Oriunde eşti
îţi vor auzi bătăile inimii.
Căci tu eşti viu, ei sînt morţi
şi au nevoie să se reîntregească din tine
ca lupii din lună,
ca iarba uscată din foc.
Dar nu-ţi fie teamă,
n-au să te găsească nicicînd!
Ori de cîte ori vor fi aproape,
Dumnezeu îţi va lua inima
şi o va adăposti în pieptul său
pînă trece primejdia.






                                                                         
Poezia




O vînătoare la sfîrşitul căreia inelul de pe piciorul păsării
străluceşte pe degetul meu. Firida unde Ana lui Manole
naşte un copil cu aripi şi îl închină lui Dumnezeu.
O întoarcere a privirii, ca a orbului, dinspre nimic
înspre tot. Vîntul ce împrăştie, în lume, pentru
luare aminte, cenuşa femeii lui Lot.
Pasul pe sîrmă al echilibristului cînd tobele
- tam-tam - îi vestesc, maiestuoase, căderea.
Un cuvînt pe nisipul mişcător al hîrtiei
cum pe labele ursului mierea.
Tăcerea strecurată în suflet, timpul inexact
dintre stele. O apă curgînd
peste piatra greu de înduplecat a inimii mele.





                                                                                 







 Zidul 



Îmi ridic, singur, cărămidă
cu cărămidă, gol cu gol zidul la care
voi fi pus şi împuşcat. Oamenii îşi dau coate
neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp,
spun ei. Sigur mă invidiază, e minunat
să cazi doborît de gloanţe lîngă zidul
construit cu propria-ţi trudă. Să mori avînd
în buzunarul de la piept, în loc de trandafir,
firul cu plumb. Înainte de primul
pocnet al puştii, să vină un copil
şi să-ţi încercuiască, în joacă,
cu cretă albă, conturul inimii. 
Un singur lucru îţi cer, Doamne: fă-te
că nu vezi cînd uit, în zid, o fereastră deschisă
prin care să privesc aici cînd mi-e dor…
Apoi: ”Foooc!!!”












Clepsidra



Ea poartă în loc de inimă
un săculeţ din care curge nisip.
Eu îl adun în pumni şi, fir cu fir,
îl torn înapoi, să nu se piardă nimic.
Scurt  va fi ceasul desenat pe apă al
vieţilor noastre! Ori, dimpotrivă, prea lung!
Niciodată egal. Simt că, din clipă în clipă,
aş putea obosi şi atunci totul o să se
risipească, or să se repeadă ceilalţi cu palmele
lor hulpave să ia totul. Ea poartă
în locul inimii un săculeţ din care curge nisip.
Eu i l-am găurit eu i l-am găurit,
îmi vine să strig la orice adiere de vînt,
la orice răsuflare. Mă tîrîi în urma ei, sfios
ca raza de lumină ce atinge cornul melcului
şi se retrage grăbită în sine.
Ea mă alungă,  eu o urmez, aproape nevăzut.
Am grijă ca săculeţul inimii ei
să nu rămînă niciodată gol.



                                                                               

                                                                            



 Iluminare




Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice şoapte,
aş fi muşcat din măr dar încă nu
schimbasem dinţii de lapte. O
primeam înlăuntru-mi, nu ştiam
de-i devreme ori prea tîrziu. Simţeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înţelegeam
cine e, cine sînt. Parcă priveam
prin gaura de cheie a unui,
proaspăt, mormînt. Şi tot căutînd,
împrejur, pentru toate răspuns;
de soare m-am simţit,
pe de-a-ntregul, pătruns!  












Alb



Cînd am văzut întîia ninsoare m-am speriat.
O zi întreagă am plîns, credeam că explodaseră
ţîţele pline cu lapte ale mamei!
De-atunci, cînd ninge, rămîn indiferent.
Iernile îmi par pufoase şi inutile
ca nişte mătuşi din provincie.
Aş vrea, măcar o dată, să trăiesc şi eu
fericirea orbului pe o pîrtie necunoscută;
slalomul său perfect, minuţios desenat
asemenea caligramelor pe bobul de orez.
Ori desprinderea patinatoarei de lac,
zborul ei total, în aplauzele publicului,
peste pojghiţa mereu, mereu prea subţire.
Cîtă voluptate a vieţii şi a morţii deopotrivă,
în timp ce eu stau la fereastră şi privesc uimit
cum un copil îşi face, din zăpadă, o luntre!





                                                                      


elegie


o
mi-e sufletul mai gol
decît buzunarul
unui rege
nici să sufăr nu pot
vino tu vino tu
cu ochii-ţi în care
înoată peşti transparenţi
şi trezeşte-mă urneşte odată
bietele-mi simţuri adormite
ca morile pe un rîu
cu apa leneşă
numai tu
cea atît de firavă
ca o notă muzicală
în plin război
ca un ou abia ieşit
din tîrtiţa găinii
numai tu mă poţi salva
îţi dau tot ce îmi ceri:
aur palate herghelii
colierul de la gîtul rivalei
un poet numai al tău
să îţi cînte de trei ori pe zi
frumuseţea călătorii pe
lună cum nu au mai fost
altele o fermecată oglindă
însă te implor
fă-mă să sufăr!






Cîntec de femeie



Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun.
Alege, mai degrabă, războiul.
Acolo poţi spera la mila învingătorului.
Aici, la nimic. Priveşte:
casele tale au ajuns cuiburi de şerpi
fîntînile tale sunt gata să sece
turmele tale pasc răzleţite
albinele tale stau să roiască
femeile tale au fugit în braţele altor bărbaţi
copii tăi se ucid între ei
pentru întîietatea de a-ţi purta numele
pînă şi sclavii tăi au ridicat capul din pămînt.
Iar tu stai la picioarele mele,
cînţi din lyră şi plîngi.
- O să vină vremea cînd lămpile vor umbla
înnebunite după fluturii de noapte
ale căror aripi le-au ars cîndva, îmi spui.
Eu rîd. Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun.
Alege, mai bine, războiul.
Acolo poţi nădăjdui la o moarte eroică.
Aici, nu. Uite:
duşmanii sunt la porţi
îţi vor arde casele
se vor înfrupta din hambarele tale
îţi vor tăvăli în picioare fagurii de miere
îţi vor spurca fîntînile
îţi vor înjunghia vitele
îţi vor necinsti fetele
îţi vor lua toţi sclavii.
Ia-ţi arcul şi întîmpină-i, luptă-te, apără ce-i al tău!
Eu nu îţi aparţin. Sînt mai mult a vîntului
care vine şi pleacă decît a unui bărbat.
Însă tu stai la picioarele mele,
cînţi din lyră şi plîngi.
- O să vină vremea cînd copacul va tînji
după trăsnetul care l-a despicat în două,
eliberîndu-i astfel, pentru totdeauna, sufletul,
îmi spui. Eu rîd. Alege războiul, dragul meu.
Acolo, între viaţă şi moarte, mai poţi găsi tihnă.
În dragostea mea, nu!

                                                                         
                                                                                           




A doua zi...



A doua zi după moartea mea,
soarele răsare în acelaşi loc. Femeile
îşi alungă, ca de obicei, pe ferestre, amanţii,
biciuindu-şi apoi trupurile cu mănunchiuri de
urzici, să le frăgezească pentru un nou păcat.
Bărbaţii continuă războaiele începute
cîndva ori pornesc altele, mai absurde.
Cerşetorii ies, iarăşi, pe pod,
lacomi precum apa ce-i oglindeşte.
Păsările scurmă, în cer, după
mărgeaua de sticlă limpede a dimineţii.
Ziua trece repede. Conştientă de propria-i
zădărnicie, nu-şi face cuib aici.
Viaţa a rămas la fel. Oare,
moartea mea să nu fi schimbat nimic?
Nu văd, dintr-odată, orbii? Nu se aud
cuvinte din gura mutului ? Nu s-au înfrăţit
filozofii cu proştii? Sămînţa cu vidul?
Şarpele cu călcîiul?  Nu se opreşte, o clipă,
timpul, să-şi contemple măreaţa-i trecere?
Mai tîrziu, pe boltă, tremură aceeaşi lună
cu sunetul ei de clapă albă
în pianul întunecat al nopţii.
Femeile îşi primesc înapoi, pe ferestre, amanţii.
Bărbaţii beau pentru victorie sau înfrîngere.
Cerşetorii adorm obosiţi. Păsările se închid
sub găoace, aşteptînd să fie ouate.
Totul, firesc. Îmi pare că nici n-am murit.
 
   

                                                           
 Spectacolul




Gongul a sunat de trei ori, spectacolul poate începe.
Aplaudăm. Regizorul aduce pe scenă o oglindă,
o îndreaptă cu faţa înspre noi, se înclină şi pleacă.
Nici urmă de actori. Înlemnim. Ticăie un ceas nevăzut.
Sufleurul se întoarce către sală, ne face semn
că totul e pregătit. Îl privim uimiţi şi, cu toate că stăm
ţepeni şi muţi, imaginile noastre din oglindă
încep să se mişte, dîndu-ne de gol adevăratele intenţii.
Iată:
tînăra frumoasă din rîndul 3, îl aşteaptă, pe furiş,
seara, în balcon, pe tînărul chipeş din rîndul 7.
Familiile lor se urăsc de moarte, a curs mult sînge….
Domnul cu figură de drac din rîndul 2 mototoleşte
o batistă cu gîndul de a o face pierdută în iatacul
doamnei din rîndul 5. Şi va fi cît pe ce ca intriga
să fie perfectă! Pajul de la balcon o iubeşte, în taină,
pe regina din lojă, şi-ar da viaţa pentru  o
 privire de-a ei. Etc, etc…
Cu timpul, oglinda se împarte în mii de segmente,
Ne regăsim în ele cu toţii. Sufleurul e copleşit,
iese din cuşcă şi dispare, la rîndu-i,
într-o imagine. Eu unde sunt? mă întreb.
Un figurant îmi duce, dintr-un act în altul, pe tavă,
capul tăiat. Am murit în numele artei, 
ferice de mine! strig. Cîţiva spectatori mă
ridiculizează din priviri. Mă strîmb la ei,
scot un pantof şi îl arunc în oglindă. Zdrang!
Cioburile se risipesc, scenele se amestecă.
Fiecare se repede să-şi culeagă de jos  bucăţica lui
de viaţă închipuită, dar aceasta îi scapă printre degete.
Final. Regizorul e fluierat. Plecăm acasă dezamăgiţi.
În urma noastră ticăie un ceas nevăzut.
Unica realitate a acestei zile.




                                                             
Destin


Poetul călătorea (prea) liber
prin lume.

L-au prins, l-au judecat
după legi neînţelese de el.

Stătea în faţa mulţimii
aidoma unui greier
asurzit de liniştea nopţii.

Pedeapsa a fost grea.

Dacă îl întîlniţi, vă va arăta
stigmatele creioanelor
care i-au fost bătute în palmă.

Dar n-a fost învins.

Apoi l-au legat între patru fluturi
şi fiecare a zburat
înspre o altă parte a cerului
răsărit apus miazăzi miazănoapte.

Nici aşa nu l-au putut înfrînge.

Nu ştiau că el
îşi măsoară timpul cu două ceasuri:
unul face tic, celălalt tac!
Jumătăţi care nu se unesc
decît în moarte.

Şi ce e moartea dacă nu
o virgulă aşezată de Dumnezeu
între tic şi tac?




                                                                                  






Marină




o plajă dimineaţa fragmentarium de scoici
un cap de înotător cu cască roşiatică –
soarele ieşind din mare alge somnambule
pe obrazul vagabondului ce încă doarme
păzit de un norişor alb ţipete scurte
primii pescăruşi pictori flămînzi dar
fericiţi desenează şi şterg desenează şi iar
şterg imposibil de surprins dintr-o singură
tuşă linia mişcătoare a orizontului e cînd aici
cînd dincolo se plîng ei vor veni şi mîine
bătrînul paznic de far surîde e obişnuit cu astfel
de întîmplări ascultă vocile celor inecaţi
peste noapte în depărtări culege sticle
cu mesaje din veacul trecut are 
o colecţie impresionantă în podul
cămăruţei cineva trage brusc de clopoţelul
din mintea mea mă trezesc va fi o zi
liniştită pentru vii şi morţi gîndesc
sunt fericit eu încă mai cred că la început
marea a fost o călimară cu cerneală doborîtă
de pe colţul lunii de un copil neastîmpărat
într-un tîrziu vine femeia o iubesc
îi ridic un turn din perle strig ea se
preface că nu aude se închide în turn şi trage
scara cu tot cu peisajul acesta de a cărui
margine rămîn agăţat-ancoră din hîrtie.                                                                       






                                                                           
 Lupta



Aprind foc la vizuina inimii mele.
O pîndesc cu puşca la ochi.
Ea şovăie să mă înfrunte, caută alte ieşiri,
însă eu, înainte, i le-am astupat.
Linişte de piatră, semn că ştim unul de altul.
Inima mea e însfîrşit încolţită.
Am hăituit-o îndelung, m-a tot amăgit:
stătea în cătarea puştii, cuminte,
cînd apăsam trăgaciul se făcea nevăzută.
Acum nu mai are încotro, trebuie să mi se predea
ori să lupte. Aştept. Se înnoptează, un nor
îmi picură, în creştet, ţinîndu-mă treaz.
Aud o bubuitură în cer:
inima mea s-a hotărăt să mă înfrunte!
Închid ochii şi trag. Glonţul
se rătăceşte în neliniştea firii. Am sînge
pe piept sau visez? Cine a făcut acest tunel
alb în noapte, pe unde sufletul îşi găseşte scăparea?
Adînc de tăcere, nici un cuvînt nu mişcă frunzişul,
focul îşi întinde oasele şi adoarme. Vreau să plec
şi nu pot. În piept, o bătaie firavă,
un schelălăit subţire:
de azi încolo voi fi puiul neînţărcat al inimii mele!





Eu, Celălalt


Seara, după ce se aşează oftatul în piept
şi ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie
dor de mine, Celălalt, ca de un străin
asupra căruia – vai! – ori de cîte ori
se apropie, asmut cîinii. Nu mai înţeleg nimic.
Viaţa – o plimbare
cu picioroange inegale. Nu, n-am înnebunit.
Uneori, trăiesc în trecut, aidoma
unui bătrîn lup de mare ce pluteşte, resemnat,
pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,
a fostei sale corăbii. Totul mă nelinişteşte.
Doar moartea mi-e soră de lapte!
Îi îmblînzim împreună furia.
Apoi ne despărţim un timp,
eu rămîn singur – o realitate
strecurată, brutal, în apele visului.
Dar se apropie dimineaţa,
cîntecul zornăie în cocoşi.
Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.








 Amintire



„Să nu ne temem! striga nebunul
(înţeleptul?) oraşului. Ieşiţi din case!
Nu lăsaţi sufletele să tremure în voi
precum monedele false în cutia milei.”
Bărbatul sta în mijlocul pieţei,
semăna cu o imensă catapultă
azvîrlind firimituri de pîine în ziduri.
„Deschideţi măcar ferestrele!
Nu auziţi? În ou e ora de muzică.
Urmează ora de zbor, ora de vînătoare a pisicilor…”
Nici un răspuns. În tăcerea oamenilor se
amesteca ştiutul cu neştiutul. Au hotărît
să aştepte, să fie siguri de rotunjimea zilei.
Tîrziu, a răsărit un soare amnezic.
Lumea s-a repezit în piaţă.
Hărmălaie, mirosuri,
oratori…
Nebunul (înţeleptul?) oraşului şi-a pus
în buzunar, cu grijă, oul şi s-a făcut nevăzut.
Venise ora de vînătoare a pisicilor…









 Iluminare




Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice şoapte,
aş fi muşcat din măr dar încă nu
schimbasem dinţii de lapte. O
primeam înlăuntru-mi, nu ştiam
de-i devreme ori prea tîrziu. Simţeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înţelegeam
cine e, cine sînt. Parcă priveam
prin gaura de cheie a unui,
proaspăt, mormînt. Şi tot căutînd,
împrejur, pentru toate răspuns;
de soare m-am simţit,
pe de-a-ntregul, pătruns!  








Prima vînătoare




Demult, credeam că stelele căzătoare sînt
stropi de lapte picuraţi de pe boturile
puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc,
dar seara, în aşternuturile calde,
mă jucam cu ei în gînd pînă adormeam,
sperînd să-i regăsesc dimineaţa
prinşi în capcanele moi ale visului.

Am crescut, a venit vremea primei vînători.
Tata m-a silit să imit urletul lupilor
cum numai eu ştiam să o fac,
să-i scot în bătaia puştii.

Auuu! Auuu! am strigat.
Noaptea s-a clătinat şi a curs peste margini.

Mă rugam să nu cadă tocmai atunci vreo stea,
să le dea de gol ascunzişul.

Auuu! mi-a răspuns din depărtări
un urlet ce semăna, dureros,
cu glasul meu de copil.





 Basm



Am găsit, printre straturi, cheile de la iatacul prinţesei.
Cu ce am greşit, Doamne? Sînt un biet grădinar.
Nu am cal, armură, coif, nu vin de departe.
Lampa din fereastră nu mi-a făcut niciodată semn.
A cui vină o plătesc? mă întreb şi
descui uşa parcă aş îndeplini o poruncă.
Păşesc peste prag, convins că dincolo de el
mă aşteaptă călăul cu o floare între dinţi.
- Apropie-te, mă invită prinţesa, plictisită
de mirosul cavalerilor prea stăruitori.
Eşti pregătit să trăieşti?

















Tot mai aproape



Moartea e un cuc, mi-ai spus într-o zi.
Nu-şi face cuib, nu-i poţi găsi puii
să le răsuceşti gîtul ori să-i arunci
pisicii să-i înveţe să zboare!

Am ridicat din umeri,
am plecat la joacă. Pe atunci purtam
praştie şi nu-mi era frică.

Anii au trecut iată-mă acum
tremurînd cu puşca la ochi
în faţa acestui animal închipuit
- viaţa

De teamă, fug prin tufişuri.

Cu-cu!Cu-cu!Cu-cu!
se aude în urma mea
aproape tot mai aproape.









Ea



ea se tăvăleşte în păru-i lung
ca o căţea udă în praful drumului
vreau să i-l tai
să-şi piardă puterea
să o pot părăsi
să rămînă singură şi neputincioasă
sub talpa de sclavă fugară a lunii
dar n-am scăpare n-am scăpare
să mă răzbun aprind focul
ea rîde se tăvăleşte nepăsătoare în păru-i lung
înmulţit de flăcări. disperat apuc de coadă
linia de şarpe a orizontului o izbesc
de pămînt să poată intra nestingherit
vîntul din altă lume zadarnic nu
se pornesc decît morile tîrziu
înţeleg libertatea mea
e în floarea din părul femeii
trebuie să aştept să adoarmă










 Risipitorul de hîrtie



Am dreptul de a nu scrie nimic!
Tot ce scriu va fi folosit împotriva mea.
Însă nu mă pot opri nu mă pot opri
deşi ştiu că pînă la sfîrşit cuvintele -
nemulţumite că nu le-am găsit,
pe deplin, înţelesul - se vor dovedi
martori mincinoşi.

Scriu fiindcă nu pot să mă mint!
Aşadar, te voi minţi pe tine, cititorule,
chiar dacă tu, la rîndu-ţi, doar 
o să te prefaci că mă crezi.
Uite aşa, vom supravieţui amîndoi
în cuvînt. Ca două animale de luptă
care - în loc să se sfîşie - încep să valseze.
Spre nemulţumirea publicului plătitor,
însetat de sînge.











Dialog



îţi expediez
scrisori cu foile albe.
tu le parfumezi
le săruţi
şi mi le trimiţi înapoi

am devenit dependent
de mirosul lor
aidoma unui copoi
de urma fugarului

dacă te-ai opri
cuvintele pe care
nu ni le-am scris
niciodată
n-ar mai avea
înţeles.













 Iluminare




Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice şoapte,
aş fi muşcat din măr dar încă nu
schimbasem dinţii de lapte. O
primeam înlăuntru-mi, nu ştiam
de-i devreme ori prea tîrziu. Simţeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înţelegeam
cine e, cine sînt. Parcă priveam
prin gaura de cheie a unui,
proaspăt, mormînt. Şi tot căutînd,
împrejur, pentru toate răspuns;
de soare m-am simţit,
pe de-a-ntregul, pătruns!  








Vei încerca…




Vei încerca mereu să-ţi înşeli moartea.
Uneori, ea te va răsfăţa cu această iluzie
discretă ca respiraţia unui mugur.
De teamă, te vei înstrăina de propria-ţi inimă
- obiect uitat în rana închisă a timpului.
Vei aduce lîngă tine femeia,
o să suflaţi amîndoi, din răsputeri,
în jarul păcatului omenesc,
apoi o vei alunga. Vei rătăci în tine însuţi
pînă într-o zi cînd ai să înţelegi
că moartea nu poate fi înşelată.
Abia atunci vei trăi liber, omule,
liber de tine însuţi şi neştiutor,
privind lumea ca şi cînd
ai vedea-o întîia oară!












Gelozie




O să prind poştaşul
şi o să-i ard toate
scrisorile.

La sfîrşitul zilei,
vîntul va bate
din poartă în poartă
împărţind
egal
fiecăruia
cîte un pumn de cenuşă.






  

Ultramarină




E linişte pe ţărm,
privesc norii,
poate sunt fericit

Apoi vii tu, femeie.
- vîntul umflă, ruşinat,
poalele unei rochii de spumă –

Mi-e teamă,
nu mă pot împotrivi, 
ne iubim pînă ce
nisipul ticăie în clepsidră

Dumnezeu se joacă
cu ancora inimii mele:
o scufundă,
o ridică,
o scufundă,
iar o ridică
şi tot aşa
pînă într-o zi
cînd, sătul,
o va abandona
pe fundul
mării.










Rădăcini



îmi amintesc cum au venit străinii au răscolit satul
ne-au strîns pe toţi la un loc unde sînt comorile voastre
cele pe care se spune că joacă focuri au vrut să ştie
aici! au răspuns bătrînii înţelepţi aşezîndu-şi mîinile pe piept
străinii le-au scos inimile le-au azvîrlit la cîini aceştia
au fugit cu ele le-au îngropat în loc ascuns mai marele
haitei s-a întins peste  mormînt şi acum, după
atîţia ani, încă îl mai păzeşte unde sunt comorile voastre
au răcnit iarăşi noii veniţi nimeni n-a răspuns nu s-a clintit
nici o frunză prin întuneric îi înconjura ameninţătoare
tăcerea noastră au legat la ochi toţi bărbaţii
noi copiii credeam că o să joace baba-oarba
dar n-a fost să fie aşa erau turbaţi
călăii noştri cu fiecare cap tăiat simţeau cum
se îndepărtează şi mai mult de răspuns a venit rîndul
femeilor ce se rugau în genunchi cînd le-au atins
din ţîţele lor a ţîşnit lapte amestecat
cu sînge străinii au rămas descumpăniţi parcă
fiecare şi-ar fi văzut propria mamă dinaintea ochilor
ca prin minune au încălecat şi s-au dus
în urma lor a cîntat puiul păsării fără glas
nefericiţii străini poate mai caută şi acum!








Iniţierea




Vine o vreme
cînd
fiecare îşi încuie,
pe dinafară,
mormîntul.


Înghite cheia
şi pleacă
în prima lui călătorie
adevărată.













În derivă




prizonieri pe o corabie în largul mării
el cîntă la ghitară ea dansează
mişcările ei  ard ochii ca sarea 
mateloţii rîd aplaudă se închină
la buricul femeii cum la Steaua Polară
curge romul poate şi sîngele cui îi
pasă se joacă barbut zarurile sar mai
sus decît peştii marea îşi împinge ecoul
înspre margini pînă şi cei pedepsiţi
simt lanţurile uşoare se spun
poveşti cu sirene corsari balene albe
muzica roteşte cuţite în inimă
sclipeşte dintele de aur
al vicleniei se apropie dimineaţa
pe neaşteptate dansatoarea se opreşte
simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării
„la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul

o notă falsă a schimbat direcţia vîntului.








 În cerc

el 
ademeneşte cuvintele 
în afara hîrtiei

apoi se preface
că le uită acolo

dar cuvintele
- aidoma puilor de căţea
pe care îi arunci
în prăpastie –
se întorc
şi îi muşcă
mîna.












Blestem




scoatem
cărămidă cu cărămidă
din zid

cine atinge primul
sfîrcul umed al Anei
va fi recunoscut
învingător

va avea privilegiul de a se
arunca de pe acoperiş
la picioarele regelui
să-i ceară iertare

însă

jocul acesta
nu sfîrşeşte nicicînd:

ce dărîmăm ziua
noaptea se ridică la loc.









Mica apocalipsă




curge vinul, punem viţelul cel gras
la proţap. nimeni nu îşi mai toarnă
cenuşă în cap. ne iubim fără noimă
apocaliptic şi laş. soarele şi luna răsar
împreună peste oraş. zadarnic
cel plecat în ceruri vrea să-l ocrotească
pe cel rămas. e ca şi cum în buzunarul
surdului ar ticăi un ceas. timpul
sieşi răbdarea nu-şi mai îndură.
clipa plesneşte – inimă de cal 
alergat peste măsură. se rupe
osia lumii. mîna se desprinde
din cui. uneori, omul se naşte al tuturor
şi moare al nimănui.













 Ars poetica




Stăm la masă cu creioane în mîini.
Dumnezeu aşează între noi o foaie
de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi
decît după alungarea din Rai.
Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă.
Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el
ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt.
Aşteptăm. Încordarea creşte. Deodată,
tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul.
Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie
pe cealaltă parte.

















Joc




E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.
Prevăzător, am rezemat o scară de cer.
Adie vîntul, pisica îşi trăieşte a noua viaţă,
clopotul trenului răsună pe viaduct. Un bărbat
crapă lemne, altul ascultă muzică. Demult,
ei au stors lapte din ţîţele de piatră ale lupoaicei.
E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.
El începe să crească. Devine uriaş.
Da! Îmi va fi sicriu. Pe coaja lui, cu
briceagul primit de la tata,
în copilărie, numele îmi scriu.
















Scrisoare omului




Zadarnic, azi, ţi-ai rînduit
să mori. Mireasa-ţi Moarte
dusă e de altul, la un altar săpat,
adînc, în nori, unde slujeşte însuşi el,
Înaltul. Cu ce-a momit-o, pe furiş,
alesul; ce i-a făgăduit, să ştii
nu-i chip. Căci pentru cei de felu-ţi
înţelesul nu-i scris pe bobul
de nisip. Ci în talanţii îngropaţi
în vie, păziţi ca tot acolo să rămînă.
Cum, Morţii, poate-apropiat
să-i fie cel ce n-a pus genunchiul
în ţărînă? Zadarnic! Astăzi sufletul
nu-ţi iese, chiar lustruit aşa cum eşti,
de gală. Vezi, Moartea nu-i mireasă
pe alese, nici rînduită după rang
ori fală!











Cîntec pentru prieteni



Nu scormoniţi degeaba,
m-am închis în norul ce-l purtaţi
cu voi – sicriu – prin nopţile cu
felinar tîrziu şi lacăte cu chei
pierdute-n vis. Am fost mereu
rătăcitorul fiu. legat de pofte –
jalnicul proscris al desfătării lui
satan promis, să-mi irosesc viaţa
în pustiu. Nu vreau de azi încolo
să mai ştiu de al beţiei găunos
plictis, răstoarnă-se pocalele-n
abis, vă părăsesc, himere. Vreau
să fiu de altă mînă, pe hîrtie,
scris, într-al secundei luminos
crochiu, să retrăiesc durerea
de-a fi viu şi alungat mereu
din Paradis.







Sonetul eliberării



Făţarnic e sfîrşitul.
Îl aşteptai altfel,
mai pe ascuns vederii,
în surdină?
Ei au urzit în preajmă-ţi
o ţesătură fină
şi ţeapăn stai în fire ca degetu-n inel.

Zadarnic iei asupră-ţi orice vină;
căci ţi-au scornit păcate,
fel de fel.
Sub răsuflarea caldă
a botului de miel,
sacrificat eşti, azi,
într-o grădină.

Nu curge sînge
cît să-i vezi sătui,
chiar de-au iscat dureri
cu-ndestulare.
Înţelegînd atunci că moartea nu-i,

pentru cel sfînt,
decît o uşurare;
tu te ridici,
îţi scoţi din palmă cuiul,
apoi păşeşti, eliberat, pe mare.






Trecerea



Lins ai fost de limba morţii înainte
de-a te naşte - cel ce vine-n
cel ce pleacă, muritor, se recunoaşte.
Soarta, harnica-i suveică printre iţe
şi-o strecoară, ce s-a împletit
cu trudă, se destramă într-o doară.
Dintr-al vieţii ghem, în taină, alb şi negru
se desfac, lin, cămilele trec fire
prin urechea unui ac.
Se preschimbă, sub găoace, puiul vechi
în puiul nou, glasul ce striga-n pustie
azi se-aude în ecou.
Tu îl cheamă-n gînd pe cel ce punct de
sprijin ţi-e, opus. Precum stelele căzute
îşi găsesc perechea sus.
Înţelege că sfîrşitul nu-i defel o
întîmplare, cînd, matern, te linge moartea,
înainte de născare.











Pedeapsa


  
Cînd ai plecat -

ai stricat cuibul rîndunicii,
ai strivit şarpele casei,
ai înţepenit roata fîntînii,
ai atîrnat pisica de clopot 

de durere, mamei i s-a încurcat firul pe fus;
de supărare, tatălui  i s-a descărcat
puşca înspre Dumnezeu.

Acum te întorci - altul? -

să construieşti un cuib nou;
să alăptezi puiul de şarpe,
să dai cep fîntînii
să pui clopoţei pisicii

mama te iartă,
dar
ai să îmbătrîneşti curăţînd
puşca de vînătoare a tatălui.






O zi



miezul verii un cîine aleargă după maşina
cu gheaţă oamenii împing de la unul
la celălalt aerul fierbinte al zilei - un mort
străin pe care nu vrea să îl îngroape nimeni, 
o capră linge oglinzile de sare, un greier
doarme în pantoful miresei şi îl visează pe
mozart copil ce minune să dansezi în ploaie
exclamă fosta balerină miroase a praf şi sînge
iar au scăpat taurii în oraş…? ehei,
primăvara o să vină atunci cînd din
amestecul sufletului cu gîndul va înflori
un cireş spune poetul lumea rîde cîinele
a obosit alergînd după maşina cu gheaţă
se apropie seara în curînd vom vedea
urme de dinţi în moneda strălucitoare
a lunii.     aceeaşi zi mereu aceeaşi zi!








Regele a murit?



Joc şah împotriva mea, Celălalt.
Pătratele albe sînt leagăne,
pătratele negre, morminte.
Piesele au îmbrăcat haine de gală,
ceasul măsoară distanţe, nu timp.
Uneori fac mutări pe care nici eu
nu le înţeleg, însă nu mă pot împotrivi:
mîna pare a fi mişcată de un păpuşar
nevăzut. Celălalt  
îmi imită greşelile. Parcă joc şah
în oglindă! Înnebunesc îmi vine să
răstorn tabla. Pe margine,
Dumnezeu se preface chibiţ,
deşi el ştie pînă şi ce gîndeşte regele
atunci cînd regina se lasă
prea uşor capturată.
Partida continuă…continuă…
Pat! strigă cineva
Fericiţi schimbăm între noi
- a cîta oară?- coroanele.
Jocul e luat de la capăt.










Execuţia particulară



Mă ademeneşti în
iatacul tău. Cînd intru,
gaura cheii sîngerează ca o
virgină. Stau nemişcat
între pragul de sus şi pragul
de jos cum într-o
ghilotină.
Să păşesc înlăuntru
ori înafară, nu mai am,
Doamnă, nici o
putere. Tu mă prinzi de mîini,
mă săruţi, viclean, şi nu ştiu:
e sărutul morţii
ori sărutul de graţiere?











Cartea de nisip

Ea scrie pe nisip
dinspre uscat înspre mare.
El citeşte cu degetele,
pînă dincolo de
memoria apei.

Orbecăie după fiecare literă
ca după ultima firimitură de pîine,
să o arunce păsărilor.

Pe plaja părăsită -
o cutie poştală,
înlăuntrul ei
ţipă o virgulă.

Ea scrie mai departe, fără milă,
El o urmează; silabiseşte
peşti alge bărci scufundate.
Nu se poate opri,
i se zăreşte creştetul
sau e doar umbra lunii
plutind pe valuri?

Nimeni nu ştie.

În curînd, vîntul
va închide cartea!










Ce sînt eu pentru tine


Ce sînt eu pentru tine?
Un don quijote ce caută zadarnic
punctul de sprijin al vîntului,
o beţie în magazinul cu animale exotice,
ciripitul şarpelui cu pene,
scheunatul de căţea turbată
al nopţii pe care n-o ajută nimeni
să nască ziua de mîine,
laptele înăcrit în rai,
mierea de pe tălpile îngerilor?
Totul şi nimic, deopotrivă!
Eşti tristă, ştiu.
Rătăcesc prin lume, scriu poezii, cînt,
uneori ascund în mine perla altei femei.
Tu mă aştepţi iubitoare şi neatinsă
ca praful de pe sticlele cu vin vechi.
Nu sunt vinovat:
trupul mi-e departe,
dar sufletul ţi l-am lăsat aici
- un păianjen uriaş,
gata să înghită orice străin
care ar îndrăzni
să-ţi strecoare pe sub uşă
o scrisoare de dragoste.





Ce eşti tu pentru mine



Ce eşti tu pentru mine?
Cuiul sărit din palmă,
firul de apă din visul fîntînarului,
o maşinărie de scurtat infinitul,
un exerciţiu de trăit în afara memoriei,
diapazonul prin care ultima mea suflare
se va transforma în muzica îngerilor?
Nimic din toate astea! Mă aplec,
în locul şarpelui, îţi sărut călcîiul.
Luna e plină ochi,
nisipurile ei freamătă neliniştite sub vise.
Ne iubim izbindu-ne unul de celălalt
ca valurile de stînci, lacrimile noastre
sînt resturi de corăbii...
Dar tu nu eşti cu gîndul aici,
te ating şi tresari
ca aerul din toarta
unei ceşti
la ora ceaiului.









 Amintire


Demult,
eram o casă cu uşile
şi ferestrele deschise.
Inima mea
- valet tînăr şi credincios –
te îmbia să intri.
Erau muzici acolo,
dansam zi şi noapte,
trăiam amintirile unui vin
de acum o sută de ani.
Îţi aminteşti?
Nu ne temeam de nimic.
cu atît mai puţin de moarte.
- moarte e şi în urma
nasului de copil
pe geamul aburit
cînd se minunează
de întîia ninsoare,
îţi spuneam.
Tu tăceai şi dansam, dansam,
soarele devenise elastic,
tălpile tale încălzeau luna.

Apoi a trecut timpul.

Azi te aştept în zadar.
O grămadă de pietre albe
cu care nu mai construieşte nimeni.







Casa



Într-o zi, am găsit ferestrele bătrînului
acoperite cu hîrtie albă.
A plecat într-o călătorie, mi-a spus mama.
Pe pămînt, prin aer, pe mare? am întrebat.
Mama a surîs amar. Atunci,
mi-am lipit auzul de talpa casei lui
şi am aşteptat.
Eram copil,
nimeni nu-mi măsura timpul!
Întîi, a venit o pasăre şi şi-a făcut cuib
pe horn, apoi apa a trecut peste buza fîntînii,
cîinele a rupt lanţul şi a fugit în sat.
Bătrînul întîrzia.
Tremurînd, m-am furişat înăuntru şi
am desenat, pe fiecare coală de hîrtie,
o casă cu ferestrele deschise.
I-am arătat  mamei, ea a lăcrimat,
a spus că o să ajung un om bun.
N-am înţeles nimic. A doua zi, minune!
Ferestrele erau acoperite
cu altă hîrtie imaculată. Am desenat alte case.
Nu i le-am arătat mamei.
Următoarele zile au fost la fel.
(Oare de ce făcea Dumnezeu atîta risipă?)
Desenam casă după casă, fericit.
Cînd se va întoarce, bătrînul o să fie
putred de bogat.








Scriu


scriu
lovesc muchia
de hîrtie
a clopotului
el sună
începe
răz-bo-iul
clopotul e topit
din el se face
un tun
tunul bubuie
în urechile
cititorilor
cîtă tristeţe
uneori cuvîntul
e un cal nărăvaş
care îşi rupe piciorul
şi trebuie împuşcat
la marginea înţelegerii
îţi spun tu taci
întorci
pagina goală







Omule



nu-i spune
peştelui
că e mut,

el tace
fiindcă ştie
Cuvîntul
de la-nceput!









 O altă iarnă

priveşti albul hîrtiei
el se ridică, sporeşte ca spuma
laptelui în fierbere curînd
va trece de capătul creionului,
de umeri, de creştet…
te va îneca ori te va hrăni
depinde cît de repede vei scrie
cuvîntul care încă nu există
inventează-l hai inventează-l, îţi strig
ţie nu îţi  pasă deznozi o eşarfă
albă te pierzi în ea ca-n iernile
copilăriei cînd desenai pe zăpadă cu
degetul de cărbune încins!









Amintire 2


tineri dormeam pe ziare
vechi la mansardă uneori
Dumnezeu îşi aşeza palma
peste spărtura din acoperiş
să ne ferească de ploi
eu ştiam să scriu să citesc
tu îngrijai un şoricel alb
a – îţi spuneam, a - repetai tu
speriată acestă literă a fost o vreme
singura noastră jucărie
apoi au urmat altele şi altele
pînă într-o zi cînd şoricelul
a terminat de ros totul
cerul ni s-a părut un ziar care
nu se înnoia
niciodată
bolboroseam fără a ne înţelege
într-o limbă, de amîndoi,
în acelaşi timp,
uitată.







Scrisoare mamei


Sînt sănătos, mamă. Doar că, adesea,
mă iau la ceartă cu Dumnezeu. El tace şi
pentru fiecare cuvînt greşit de-al meu  
eliberează cîte o vietate
din capcanele întinse pe întuneric,
atunci cînd îmi închipui că nu mă vede nimeni.
Vînătoarea mea e mai mult o joacă.
Dar tu ştii asta, mamă.
Cum presimţi şi că mă voi întoarce
curînd şi poarta mi-o va deschide vîntul,
vechiul meu prieten din vremea
cînd înălţam împreună zmee.
Acum trebuie să fie atît de bătrîn de nici
nu-mi imaginez cum mai poate împrăştia,
cînd e supărat, de pe casă, ţiglele. Ţiglele care,
în copilărie, îmi păreau pagini rupte
dintr-o carte de poveşti de o vrăjitoare rea
şi alergam prin tot satul să le prind,
să mi le citeşti seara, înainte de culcare.
Sînt sănătos, mamă. Chiar dacă zilele
cît am fost plecat, inima mea a ars mocnit
ca o mirişte udă! Cînd ne
vom revedea, o să răsară grîu fraged
şi în el macii ochilor tăi ce au plîns
pînă dincolo de mormînt.
Pînă dincolo de cuvînt.





Lupta cu întunericul



Umbra
nu va depune mărturie împotriva mea?
Nu ea mă tîrîie prin lume
ca pe un pui născut doar pe jumătate?
Nu învaţă înaintea mea să păşească
pe ape?
Nu umbra lui iuda l-a sărutat pe Hristos?
Mă va vinde, mă va vinde! îţi strig.
Tu nu-mi răspunzi. Viaţa?
O luptă cu martori muţi
între lumină şi umbra luminii,
un salt mortal al degetelor pianistului
de pe clapele albe pe cele negre
şi înapoi
pînă cînd muzica
va cădea peste noi.













Ce eşti tu?



Ce eşti tu? Un exponat atins,
pe furiş, de vizitatori,
în muzeul deznădejdii de a fi?
O colecţie de cioburi de cristal
din paharele sparte la marile ospeţe
ale nimicului? Fusul ce sfîrîie între
degete deşi firul s-a rupt demult?
O pasăre speriată de furtună,
ale cărei gheare au devenit
rădăcinile copacului unde şi-a făcut cuib?
Corabia din lemn trăznit?
Umbra albă a omului negru?
Altădată, ochii tăi erau
o pereche de tauri
scăpaţi, duminica, în oraş:
nimic nu le stătea în cale,
ca praful se împrăştiau zidurile.
Unde e privirea aceea ce desfereca
uşile regelui, sufletul reginei, rîsul
jalnic al bufonului? Unde e
rostogolirea de apă aer foc şi pămînt,
amestecate în cercul cu care te jucai
deşi nimic din ce-i în lume,
atunci, nu ştiai?






Moartea



Capricioasă ca o călătorie prin sufletul femeii;
ori liniştită aidoma unei biblioteci vechi
unde cititorii păşesc pe vărfuri să nu
se îngălbenească şi mai mult paginile cărţilor,
ziua în care uiţi să îţi speli toate feţele,
sau aceea a limpezirii definitive a apelor; 
sfîrşitul piesei despre tine însuţi cînd
neglijezi arderea măştilor, coborîrea cortinei,
sau, dimpotrivă,  începutul cînd,
în loc de gong, e lovită inima ta
bang-bang-bang se aude vocea sufleorului
dar tu rămîi în continuare mut
nu poţi repeta. Nu, nu poate fi asta să mai încercăm:
emoţia celui singur cînd sare de la uşă zăvorul;
ciocănitul în lemn al celui despre care
nu ştii de construieşte un leagăn ori un sicriu,
Tot şi nimic, plin şi gol, lumină şi întuneric
şi cîte altele, găsesc în ochii tăi, acum,
Moarte!









 Rădăcini


Sînt un sclav fugar
de pe plantaţia inimii tale
- ai pus să fiu biciuit
pentru îndrăzneala de a te fi privit
în ochi. De ciudă am fugit,
nu de durere! Simt şi acum loviturile
ca pe mîngîieri ale mîinilor tale albe,
atît de albe de mă mir că au umbră.
Ai trimis pe urmele mele vînătorii de sclavi.
Nici unul nu m-a găsit.
Dar  într-o zi mi se va face dor de tine
şi mă voi întoarce acolo de bunăvoie.
Chiar dacă - ştiu – vei pune
să-mi fie tăiată laba piciorului.






 Rugă



Ceartă-mă, Doamne. Rob ţi-s eu,
suişul de nu-mi faci
mai greu;
cînd mă dedau la vin şi zar
fără a mă-nchina
măcar, iar ce mi se cuvine mie
îngrop, lîngă talanţi,
în vie? Bate-mă, Doamne,
într-un cui,
nu mă lăsa al nimănui. Nu mă
goni dintre ai mei
pe prispa unor fariseri, ce înrăiţi
în dogma lor, te-aşteaptă
să cobori pe-un nor,
fără de cruce, făr’ de spin.

Nicicum  pe puiul de asin!










O rană



O rană mişcătoare, poetul.
O închizi aici, se deschide dincolo.
Degustător de apă vie, de apă moartă.
Privirea lui este cînd transparentă,
cînd mai opacă decît perdelele Vaticanului.
Uneori indiferent, alteori sîngerează
în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă,
mai zgomotos ca un alai de copii fugărind pisica
de coada căreia au legat o cutie din tablă.
Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale,
(infirmiere bătrîne cu braţele albe
încercînd zadarnic să-l tămăduiască)
va muşca din urechea creionului.
Îşi va striga pe nume îngerul.
Acesta o să cadă din cer - 
trapezist somnambul –
gata să îl strivească.
   








  Poveste


Privesc în albul hîrtiei.
Acolo se luptă piticul cu uriaşul.
Lupta e inegală, dar dreaptă.

Uriaşul dormea liniştit,
cînd piticul i s-a strecurat
în ureche
şi a început să cînte:
tra-la-la! tra-la-la!

O vreme, uriaşul l-a ignorat.
Apoi s-a trezit, a smuls copacii
din rădăcini, a sfărmat pietrele,
a dat cu pămîntul de cer,
Dar piticul tot nu se oprea
din cîntat.

Aşa a început lupta.
Nimeni nu ştie cine o să cîştige.
Pe foaia de hîrtie
au apărut deja
primele pete de sînge.
Cuvintele.









Poetul



Poetul scrie, aruncă zaruri
pe hîrtie; ele se rostogolesc,
se rostogolesc, pînă aripi
le cresc. Poetul respiră,
aerul dimprejur
îl miră;începe să
şuiere, parcă trece
prin fluiere
Poetul iubeşte,
inima lui e un
peşte, rămas pe Ararat
după ce apele
au secat. Poetul
nu moare, se duce să se
-nfioare, şi de atîta
durere, uită de
-napoiere.









 Eden



Am respirat aerul cu tot cu păsări,
am sorbit rîul cu peşti cu tot,
am risipit laptele şi mierea,
am doborît privighetoarea în timp
ce cînta şi i-am mîncat limba.
Am purtat războaie în numele tău,
uneori am tăvălit iarba fragedă
a cîte unei femei păgîne,
am schimbat blidul de linte
cu fratele meu,
chipul cu masca, adevărul cu minciuna.
Am pierdut cheia cu tot cu poartă,
cu cetate, cu regat, cu cer şi pămînt

De fiecare dată, m-ai iertat

Atunci, de ce te uiţi la mine strîmb,
Doamne,
cînd muşc din amărîtul ăsta
de măr?







Cuşca



Cu timpul,
fără să îşi dea seama,
fiecare construieşte
împrejurul său
o cuşcă imaginară.

Ea se strînge, se strînge
pînă cînd gratiile
trec prin suflet,
atît de firesc
încît par să fi fost
dintotdeauna acolo.

Astfel,
omul devine
animalul de companie
al propriei  frici,
al propriei libertăţi
pierdute.











Aşteptare


 
Trăiesc?
Sau mi s-a făcut o înscenare a vieţii?
Nu sînt decît un vîrtej de frunze
într-o gară pustie?  Un dans
între şinele de cale ferată
ce se încurcă, pentru totdeauna,
în memoria acarului?
Undeva, în colţ,
un copil aşteaptă, aşteaptă…
El e singurul care mai are amintiri
- ace înfipte cu voluptate
în păpuşa de cîrpă a creierului.
Trăiesc? Sufletul meu s-a stins
sau încă pîlpîie la fereastră?
Nu-mi răspunde nimeni.
Copilul aşteaptă, aşteaptă…
El poartă, la gît,
cheiţa de aur a tainei.
Cîntă:
Într-o dimineaţă aici va opri
un tren plin cu jucării…

Nimeni nu se îndoieşte de asta.

  


 O rană



O rană mişcătoare, poetul.
O închizi aici, se deschide dincolo.
Degustător de apă vie, de apă moartă.
Privirea lui este cînd transparentă,
cînd mai opacă decît perdelele Vaticanului.
Uneori indiferent, alteori sîngerează
în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă,
mai zgomotos ca un alai de copii fugărind pisica
de coada căreia au legat o cutie din tablă.
Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale,
(infirmiere bătrîne cu braţele albe
încercînd zadarnic să-l tămăduiască)
va muşca din urechea creionului.
Îşi va striga pe nume îngerul.
Acesta o să cadă din cer - 
trapezist somnambul –
gata să îl strivească.
   










 Iubeşte-o



Iubeşte-o. Nu vezi că eşti prea slab
să o iei în robie? Că inima ta
aleargă pînă la sîngerare un cal
pe care mintea nu-l ştie?
Iubeşte-o umil. Nu simţi?
Cînd ea de mînă te ţine
pînă şi ultimul sclav e mai mare
ca tine. Iubeşte-o.
Să nu ajungă ochii ei
semilune întunecate, sprîncenele
acoperişuri luate de vînt.
Umerii nisipoşi, maluri surpate
în albia unui mormînt. Iubeşte-o
să nu-i fie fereastra însingurată,
oglinda să nu o mintă
că e cea mai frumoasă. Iubeşte-o.
grăbeşte-te, moartea-i aproape!
Şi urme nu lasă.










Creionul



Scriu pentru creionul meu
el, neştiutorul (?), mă crede
un mic zeu. Se mistuie,
în cuvînt fără vreo vină,
în vreme ce eu mă pierd
în măduva lui de lumină
îl ascut cu securea unui
paşnic război din care
de multe ori ieşim învinşi
amîndoi. Cioplesc în carnea lui
o luntre minusculă cît pentru furnici
sperînd că odată vom fugi
de aici, departe, peste apa din vis
unde toate cuvintele
s-au scris. Nodul creionului
l-a dezlegat cu sabia sa
Machidon.

Cînd o să mor,
să-mi aprindeţi la cap
un vîrf
de creion!






Minciuna



Copii, ne ascundeam în casa din copac.
Mama se prefăcea că ne caută
întorcînd pămîntul pe toate feţele.
Stam ascunşi, nici nu respiram,
ca puii unui animal plecat la vînătoare
în locuri îndepărtate, Abia seara, coboram
cu soarele roşu pe feţe. Mama părea
mai bucuroasă decît atunci cînd ne născuse.
Ani întregi, jocul acesta ne-a ocrotit.
Într-o zi, am descoperit şiretlicul
mamei. Atunci s-a sfîrşit copilăria.
Nu peste mult timp, ne-am mutat în oraş.
Noii proprietari au tăiat copacul.
Umbra lui a rămas în picioare.
E şi acum acolo,
legănîndu-se în bătaia vîntului.











Întîmplare


Într-o dimineaţă, n-am mai auzit ciripitul.
M-am repezit afară: în locul păsării,
am găsit
o grămăjoară de cenuşă.
Speriat, am dus-o în camera mea,
în colivie, la adăpost,
să n-o împrăştie vîntul.

Cînd voi avea timp,
o îngrop în grădină,
la rădăcina pomului 
unde îmi cînta,
mi-am spus.

Apoi, am plecat.

Seara, la întoarcere,  
am auzit zgomote înăuntrul casei.
Au intrat hoţii, am strigat,
s-au adunat vecinii,
am năvălit cu toţii pe uşă,
să-i prindem pe răufăcători,
să-i pedepsim!

Cînd acolo, ce să vezi:
pisica răsturnase lampa, vaza cu flori,
ceasul din perete, colivia goală.

Alerga nebuneşte după o pasăre.









 Joc fără oprire



Uitat de moarte, joc zaruri
cu un ceas oprit.
O mînă eu, una el.
Nu putem trişa:
feţele zarurilor,
asemenea orelor de pe cadran,
s-au şters demult.
Cîştigătorul nici nu contează.
Trebuie să scap cumva de aici, îmi spun.
(A cîta oară?)
Aşteptarea a fost prea lungă,
am uitat cine sunt, mi-e dor de mine,
Celălalt, cum ochiului îi e dor de
ceea ce nu a văzut niciodată.
Mă reped, apuc ceasul,
învîrt cheiţa să îl pornesc
şi fug şi fug. Dar, în urma mea,
nu se aude nici un ticăit,
ceasul e stricat! ceasul e stricat!
îmi strigă cineva.
Mă reaşez la masă,
arunc zarurile
- oi albe, rătăcite.






 ?




Doamne,
dacă aş aduce,
ascunsă în haine de bărbat,
pe Muntele Athos, o femeie,
m-ai ierta?

Oare nu păcătosul
trebuie să audă, întîi,
zăngănitul cheilor sfinte
de la poarta
Ta?













Copilul 
        


Stau singur într-o cameră,
ascult ticăitul ceasului.

Ora e rotundă,
nu pot ieşi de aici.

Cine sînt?
Privesc disperat cum îi plouă
pe oamenii din hîrtie.
Ei sunt veseli, dansează.

Unde e bine,
dacă nu talpa lui Dumnezeu?

Uşa scîrţîie.
Cine-i acolo?

Intră un copil, îmi aduce jucăriile sale.
„Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa
îţi vei aminti cine eşti.”







Oul



Stau
într-o cîrciumă
şi beau cu ceasul
din perete.

El tic, eu tac.

Cucul din ceas mă urmăreşte
cu viclenia lui de abstinent.

Se face noapte…
Unde sunt lăutarii?
I-am dat pe greieri?

Timpul goneşte ca o herghelie
pe care s-a aşezat musca.

Prinde-o tu dacă poţi…

Eu beau.

Cucul se preface indiferent.
Pîndeşte clipa de graţie
cînd să iasă din ceas
şi să-mi strecoare,
în buzunar,
un ou.








Chemarea



Patru bărbaţi înfruntă
cu inimile lor
soarele. O singură femeie
desparte - ale lunii –
pătrarele.

Un copil
bate uşor cu degetul
în pămînt. Cele ce-au fost
se trezesc
la chemarea
celor ce sînt.







Peisaj de iarnă 2


ninge aiuritor
zăpada scîrţîie
sub picior. Ca o vioară
la care cîntă copilul
întîia oară. Ninge,
hai să ieşim, 
cu toţii, în stradă.
Să ne
umplem stilourile
cu zăpadă. Apoi să ne
încuiem în casă
şi de îndată să scrie
fiecare o poveste
uitată.









  
Alt peisaj de iarnă



ninge alb-negru
ca
în televizoarele
vechi

sînt liniştit -
tu m-ai părăsit
într-o altă iarnă

trec prin faţa
ferestrei tale
privesc
peştişorul roşu
din bolul de sticlă

oftez
nici azi
n-am învăţat
pe nimeni
să tacă!








Călătoria



Acum plec. De azi înainte,
singurătatea îmi va fi scutier,
vom călări împreună
spre cele patru vînturi.
Mama o să plîngă cu lacrimile
rămase de la uciderea pruncilor.
Nu plînge, mamă!
Ştiu că ţi-e greu,
dar nu pot îmbătrîni aici
ca un piţigoi în ceasul primăriei
aşteptînd venirea clipei supreme
cînd o să-mi înfig unghia în gît.
Mă voi duce acolo unde miroase
a praf neaşternut peste lucruri,
unde aerul e lucios ca tăişul de sabie.
Vreau să lupt: să înving ori să mor!
Ai grijă de iubita mea, mamă.
Dă-o
celui mai destoinic duşman al meu,
în felul acesta îi voi arăta că îl iert.
Acum, adio! Şi dacă nu puteţi îndura
chinul că v-am părăsit,
deschideţi larg ferestrele.
Nici o femeie nu s-a sinucis
aruncîndu-se pe uşă…!





Stare 


stau la fereastră mai încrezător
decît un lustragiu care aşteaptă
miriapozii
sînt singur: mijloc de cerc nedesenat
stradă rătăcită în propriu-i nume

nu se arată nimeni

doar amintirile -
călăi melancolici.

tu eşti departe

îţi scriu
de la dreapta la stînga

e felul meu de a încerca
să te aduc
înapoi











Doamne,



ce vină am eu
că scutur
pomul din Rai
şi
dintre crengile lui
cade
un lunetist?





Greşeala



Am azvîrlit
cu piatra
în Dumnezeu.
În loc
să mă pedepsească,
el mi-a înapoiat-o.

Păstreaz-o pentru cel care,
mai devreme
ori mai tîrziu,
o va arunca în tine,
m-a îndemnat.

De atunci,
port pietre în buzunar
şi le împart celorlalţi.

Poate, într-o zi,
îmi voi răscumpăra
greşeala.









Eva


Pedalez
în gol
pe marginea
unei prăpăstii.

Inocentă,
te apleci,
ridici lanţul

şi

mi-l întinzi
ca pe un şarpe
cu capul strivit








Marea călătorie                                                                    



Însoţeam prin lume un orb.
Nu eram umbra lui. Umbra avea
şi clipe de răgaz, eu nu!
Am convenit, la plecare, să-i descriu,
pas cu pas, locurile pe unde trecem.
Oricît m-am străduit, rămînea indiferent.
Nu cred că dormea vreodată. 
Totuşi, a doua zi,
pornea la drum, proaspăt,
spre un loc numai de el ştiut.
Nu l-am întrebat niciodată nimic,
simţeam cum îşi ia puterea din soare!
Într-o dimineaţă, a dispărut
Mi-a fost teamă. Am plîns.
Credeam că s-a rătăcit.
L-am găsit seara
aşezat pe marginea unei prăpăstii.
M-am apropiat sfios, înţelesesem.
Aici era capătul drumului.
“Orbii nu călătoresc niciodată singuri,
mi-a spus, au cu ei un însoţitor
pe care îl pregătesc să le ia locul!”
Apoi s-a aruncat în gol.






Cinema


Beznă ca-n albeaţa ochiului.

Dumnezeu
- un  plasator îngrijorat-
ne cere biletele,
ne ia de mînă,
ne aşează pe fiecare
în scaunul său.

Cînd sala e plină,
îşi face cruce
aprinde lumina
şi ne pofteşte afară.

Fluierăm, urlăm,
vrem banii înapoi.

Nimeni nu înţelege
că viaţa omului
e un film proiectat,
la nesfîrşit,
pe ecranul unui
cinematograf plutitor
între aici şi dincolo.

Iar astăzi
o să fie furtună!








Linia de plutire

uneori mi-e teamă
că nu sunt decît un far
care atrage corăbiile
să se spargă de stînci.

mi-e lehamite

doar nerăbdarea
de a nu fi
mă ţine în viaţă

parcă trăiesc
pe faţa nescrisă
- cu degetul Tău -
a nisipului













Declaraţie de dragoste



un tren în mişcare
podul căderea ţipătul
un vis întrerupt
a fluierat cineva
simt rîul mă liniştesc
peştii nu sînt muţi
ei vorbesc, în taină,
cu Dumnezeu.
apa e limpede nu
înţeleg de ce
sînt fericit trag
semnalul de alarmă
al altei lumi te-am
iubit atît de mult
că aş fi alergat şi ziua după
licuriciul inimii tale
acum e,
Slavă Domnului,
prea tîrziu!     








Revoltă 



prea mult zgomot în ceruri:
Dumnezeu mută mobila?

ştiu, aş merita să mi se înfigă
un fitil aprins în limbă,
să ard de viu. Nu-mi pasă.
Oricum, nu se se mîntuiesc
decît curvele şi nebunii.

Am fost plecat multă vreme,
acum m-am întors.

De ce
mă primiţi ca pe un străin
la al cărui mormînt,
în locul crucii, veţi
pune un corn de viţel?












Grădina



El stă pe o creangă.
Ea pe cealaltă.

Dumnezeu
scutură
Pomul Dintîi,
şi-i
împreună!

În cer,
pentru totdeauna,
soarele se desparte
de lună.














Gînd              




Mă redescopăr, puţin cîte puţin.
Ca şi cum aş bea,
înghiţitură cu înghiţitură,
apa în care am fost botezat

şi

ce e viaţa
dacă nu o mare însorită
din largul căreia
eu, demult înecatul,
vă fac semn cu
oglinda?