3 decembrie 2013

Sirius







Lui Rocky



Uite-i că vin! Sînt patru: bărbatul, femeia şi doi copii. Ai lor, fireşte. Cine s-ar încumeta să urce muntele, pe cărări întortocheate, cu progeniturile altora? Progenitură, un cuvînt reţinut de la Stăpîn. Ca multe altele. Nu degeaba fusese atîţia ani asistentul lui, cum îi plăcea să spună. 
Vieţuia singur. Stînele erau departe şi nici n-ar fi cutezat să se avînte pînă acolo. Aici urcau rar semeni de-ai lui. 
Uite, grupul a ajuns la cabană. Încă nu l-au zărit. Oricum, primii care o vor face, vor fi copiii. 
Străinii au deschis şi au intrat. Întîi bărbatul, inspectînd interiorul cu ochi de fals expert. Femeia, cam îmbufnată probabil fiindcă fusese nevoită să urce atîta per pedes, îl urmă. Copiii se fugăreau unul pe celălalt rîzînd.
- Copii, veniţi înăuntru, se auzi glasul bărbatului. Să vă alegeţi paturile.
Vrînd-nevrînd, aceştia l-au ascultat şi au dispărut în prima încăpere, fără să se potolească.
Stătea pitit în iarba din stînga cabanei. Trebuia să se lase descoperit încetul cu încetul, cu grijă, altfel o să-l alunge. Ei nu ştiau că aici e paradisul lui. A-i speria însemna o altă perioadă de foamete. Da. În curînd o să simtă miros de fum şi carne prăjită pe grătar. Lemnele fuseseră tăiate şi stivuite frumos de un necunoscut acum trei zile. Îşi amintea exact, deoarece atunci mîncase ultima oară. Vorba vine, mîncase. 
Cei dinăuntru păreau oameni blînzi, iubeau copiii. Păcat că nu aveau şi căţel. Chiar aşa, ce familie! Să nu aibă un căţel! Unul mic, nesuferit, dar să fie. Poate nu-l luaseră cu ei. Ei, cum să laşi acasă, singur, un biet căţeluş, tocmai în excursia de week-end. E inadmisibil. Gradul de civilizaţie al unei naţiuni se vede din respectul faţă de cîini, susţinuse adesea Stăpînul. Mă rog, Stăpînul spunea faţă de animale, însă el o adaptase la specificul situaţiei.
Adia un vînticel cald, era abia începutul verii. A oftat. Încă supravieţuia. Pînă la iarnă, cînd muntele se va goli de turişti, o să trăiască din resturi. 
Uşa cabanei se deschise, o fetiţă cu obrajii din două jumătăţi de măr roşu păşi peste prag şi, rîzînd, se aruncă în iarbă. Se rostogoli de cîteva ori, apoi rămase încremenită. Îl observase.
- Tată! Tată! Un cîine mare şi alb!
- Hai, Mery, iar minţi! îi strigă femeia din cabană. Un urs polar, un lup n-ai văzut? Ce să caute un cîine în pustietatea asta unde ne-a adus tatăl vostru? 
- Dar acum nu mint! accentuă fetiţa. E un cîine mare şi alb, parcă e din zăpadă. Juuur! (Animalul s-a bucurat auzind că încă îşi păstrează prospeţimea blănii)
Tatăl şi fratele fetiţei se iviră îndată şi îl priveau nehotărîţi.
- Măi, să fie! exclamă bărbatul. Chiar aşa. Nu vă apropiaţi copii, o fi turbat. Să încercăm cu o bucată de pîine, poate o ia şi pleacă. Iubi, îmi aduci un aliment, ceva, te rog?
Femeia apăru tîmpă în cadru uşii. Era prea tînără să fie mama copiilor, avea cam douăzeci de ani, suplă, blondă, pieptoasă, cu genunchii numai buni să-ţi odihneşti botul pe ei, seara, lîngă şemineu. 
- Mai terminaţi, dragă, cu…
Văzînd cîinele se opri locului, ascunzîndu-se în spatele bărbatului. 
- Vai, iubi, nu e periculos?. Poate are rabie. purici. Mai bine să-l urmărim din interior, hotărî ea ţuguindu-şi buzele. Un gest care desigur însemna „uite unde m-ai adus”. 
La insistenţele blondei, s-au baricadat în cabană. Cîinele ştia că îl spionau din ochiul pătrat al ferestrei. 
Auzi, turbat! De unde să intuiască sărmanii excursionişti că în faţa lor se afla însuşi Sirius, cîinele doctorului C.D., savant notoriu, decedat în primăvară? Alias Stăpînul. 
Stăpînul, ce suflet de om! Ce minte dezgheţată! Cît îi mai vorbea! Trăiseră alături şapte ani. Nicicare nu aveau rude. Întotdeauna, cînd Stăpînul nu muncea în laborator sau nu avea cursuri la universitate, veneau aici, la cabană. Stăteau pînă noaptea tîrziu, priveau cerul. Vezi, tu, Sirius, îi spunea Stăpînul mîngîindu-l, în curînd o să-mi vină rîndul să urc la stele. Şi dacă tot vorbim de stele, numele tău e nume de stea, să ştii. Sirius, cea mai strălucitoare stea ce se vede, cu ochiul liber. O stea de început de vară. Da, nu te mira! E de două ori mai strălucitoare decît Canopus, cîntată de poeţi. "Mai întîi steaua Canopus / cea mult galbenă o ling / ce sărată e, mi-e sete / şi ce friguri tari mă ning…" declama Stăpînul. Ce voce!
Anul acesta, fiind bolnav Stăpînul, s-au refugiat mai devreme la munte. Medicii îl sfătuiseră să se pensioneze.! Încă nu se ridicase zăpada. Cîtă frumuseţe! Cabana mirosea a foc proaspăt, a inimă de om şi de cîine. 
Apoi, într-o dimineaţă, a lins, ca de obicei, mîna Stăpînului, să-l trezească. Răceala ei l-a înfiorat. Stăpînul murise. El, Sirius, aflase ce e moartea, întîmplător. Peste multe zile au venit să ia cadavrul. Oameni mulţi, nu-i cunoştea, dar crede că aveau sufletul mai negru decît cerul gurii de cîine, căci, atunci cînd a vrut să-şi însoţească Stăpînul, l-au alungat cu pietre. Cu pie-tre! Uite-aşa a rămas abandonat aici, la cabană. A răbdat, a trăit mai mult cu apă decît cu mîncare.
- Iubi, e inofensiv, nu vezi…încercă bărbatul să-şi convingă însoţitoarea. Ieşiseră din cabană şi se holbau, suspicioşi, la cîine. Deodată, din grup se desprinse, curajos, fetiţa, Mery, şi pînă să o poată opri cineva întinse mînuţa şi îl mîngîie pe creştet.
- Mery! strigară ceilalţi trei într-un glas.
Sirius se înmuie tot, de la moartea Stăpînului nu îl mai mîngîiase nimeni. Dădu din coadă şi se aşeză cu botul pe labe. Traşi de mînecă de îndrăzneala fetiţei, s-au apropiat şi ceilalţi.
- Vai, ce hămesit e săracu’, cine să-l hrănească în sălbăticia asta, îl căină blonda. 
- Lasă, dragă, nu sîntem la Polul Nord. Trec oameni şi pe aici, îi replică bărbatul. O fi rămas de vreun grup de turişti…
Aşadar, fiorosul patruped s-a transformat cît ai zice „ham” în compătimitul căţeluş al tuturor. Bărbatul l-a îndopat cu carne (evident, Sirius a avut precauţia să-şi îngroape ici-acolo resurse pentru alte mese); copiii, Mery şi fratele ei Vic, l-au periat şi l-au botezat Fulg-de-Nea, (auzi, Fulg-de-Nea, pe el, Sirius, strălucitorul; ce ar mai rîde Stăpînul dacă ar auzi-o!). Ba chiar a avut şansa de a-şi odihni botul, seara, pe genunchii înroşiţi de foc ai blondei. Un singur lucru l-a întristat: oricîte lacrimi şi rugăminţi au risipit copiii, tatăl lor nu s-a lăsat nicidecum înduplecat să ia acasă căţelul. Avea voie, totuşi, să-i însoţească pînă jos, în sat, unde parcaseră maşina. Mai departe, nu! Dacă aparţine cuiva din împrejurimi? E ca şi cum l-ar fura…
În noaptea aceea a dormit aşa adînc încît puteai să-i tai coada şi tot n-ar fi simţit. Ca în vremea Stăpînului.
Dimineaţa, Sirius a cumpănit dacă să-i urmeze sau nu şi a hotărît că ar fi potrivit să o facă. Le-o datora cu prisosinţă, mai ales fetiţei care încă insista, deşi inutil, să-l adopte. 
Drumul, destul de lung, îl parcursese de nenumărate ori, dar numai în compania Stăpînului. I se părea ciudat să-i urmeze acum pe aceşti oameni. De fapt, fără Stăpîn, calea părea alta, străină, deşi recunoştea fiecare piatră şi fiecare copac lîngă care ridicase piciorul.
Au ajuns în sat pe întuneric . El şi Mery s-au despărţit cu greu unul de celălalt ca o fată de iubitul ei care pleacă la război
- La revedere, Fulg de Nea! Te iubesc! Venim şi altădată.
Maşina a pornit. Sirius ar fi putut să se arunce sub roţile ei şi i s-ar fi terminat toate necazurile. Nu avea atîta curaj. Pe deasupra, ar fi îndurerat-o cumplit pe Mery, care, sigur, şi-ar fi acuzat tatăl de neatenţie. Oamenii au fost buni cu el, nu merită o asemenea răsplată. Poate altădată, dacă se hotărăşte, aşteaptă o maşină neutră, deşi trec rar prin zonă. 
Hai. La drum, înapoi. Păşea îngîndurat. Putea întîrzia la cabană pînă cădea prima zăpadă a anului. Apoi?
Gînduri şi gînduri. Oftă. La ieşirea din sat îi aţinea calea o haită de cîini. Semăna cu o constelaţie de corpuri cereşti stinse. A încercat să se strecoare printre ei, nepăsător. I-au barat drumul mîrîind. La o adică, se lupta, ce avea de pierdut? Cîţiva tot zdrenţuia. 
Primul s-a repezit un dulău negru, bălos, cu urechile muşcate.(Îl mai întîlnise şi înainte. Atunci doar lătra după maşina Stăpînului). Apoi, ceilalţi. Chelălăieli, sînge, praf. Durere. Parcă un bolovan se desprinsese din munte şi îi trecuse peste şira spinării.
Oamenii au ieşit la porţi speriaţi, huiduind. Ce mai rămăsese întreg din haită a luat-o la goană prin grădini.
El, în mijlocul drumului, nemişcat. Acum ştia ce e moartea. Dintr-odată, a văzut clar chipul Stăpînului, mîna acestuia i-a intrat în piept, i-a scos inima şi a aşezat-o în cer, alături de a lui. Să miroase şi acolo a foc proaspăt, a inimă de om şi de cîine.



                                                                      * * *



Nu departe, într-o maşină decapotată, o fetiţă se gîndea, cu lacrimi în ochi, la Fulg de Nea al ei. Îşi lăsase capul pe spate şi privea cerul. Deodată, una dintre stele a lucit mai tare decît toate celelalte şi a orbit-o.
- Tată! Opreşte acum! O s-o pierd din ochi!
Mery a ieşit din maşină şi, cu degetul ei grăsuţ, a arătat în sus:
- Ce stea luceşte acolo?
Bărbatul a luat-o în braţe, a sărutat-o pe frunte şi i-a răspuns:
- E steaua Sirius, Mery. Cea mai strălucitoare dintre stele.
- Steaua Sirius, cea mai strălucitoare dintre stele, a repetat fetiţa. Şi e departe?
- Da. E departe, i-a răspuns tatăl.









Un comentariu: